A doua Conferinţă internaţională
a Centrului PEN Romn

Scriitori în închisori: între libertatea fizică şi libertatea spirituală

Sighet, 23-25 iunie 1998

(…) Între 23 şi 25 iunie s-a desfăşurat la Sighet a II-a conferinţă internaţională a scriitorilor, intitulată Scriitori n nchisori: ntre libertatea fizică şi libertatea spirituală, propusă PEN Clubului mondial, la cel de-al 62-lea congres de la Guadalajara, de către Ana Blandiana. Propunerea ca această ntlnire să fie ţinută la Sighet i aparţine lui Mircea Martin. Comunicările prezentate s-au referit la represiunea fizică, dar şi spirituală, la represiunea de tip comunist sau fascist, uneori coincidente, la rezistenţa dincolo de gratii, unde cuvntul devenea un mod de supravieţuire.

S-au trimis invitaţii scriitorilor romni care au trecut prin experienţa nchisorii. Unii nu au putut veni din cauza vrstei sau bolii (Ion Ioanid), alţii nu au acceptat (Paul Goma).

Un alt monument al recunoştinţei fără sfârşit

Mircea Martin

 Nu regret că am propus conducerii PEN Clubului Romn  să organizeze cea de-a doua sa conferinţă regională avnd drept temă Scriitorii n nchisori: ntre libertatea fizică şi libertatea spirituală chiar la Sighet şi imediat după cel de-al patrulea simpozion al Academiei Civice dedicat, de această dată, anului 1948, anul instituţionalizării comunismului n Romnia. Toţi participanţii şi ndeosebi cei străini au avut astfel prilejul să cunoască unul din punctele forte ale represiunii n Romnia din anii comunizării ei forţate (1948-1955), să vadă cum a fost el transformat ntr-un Memorial al suferinţei şi al rezistenţei, ntr-un loc de reculegere şi rugăciune. Vizitarea nchisorii şi contactul cu ncă rarele (din păcate) piese de muzeu au bulversat pe toată lumea. Am remarcat, de altfel, tendinţa multor vizitatori de a se retrage din grup pentru a-şi lua note şi a medita n solitudine.

Noi, cei din ţară, ştiam, desigur, că acolo au murit marii noştri oameni politici, dar să-i vezi n haine vărgate pe Iuliu Maniu (la 77 de ani!), pe Constantin Dinu Brătianu (la 84 de ani!), să vezi n haine vărgate mari intelectuali precum Gheorghe Brătianu, Şerban Papacostea şi atţia alţii, să ştii că osemintele multora dintre ei zac undeva pe malul Tisei, fără cruce la căpăti, toate acestea ţi produc astăzi ncă un sentiment de revoltă mută şi de dezgust faţă de fibra naţiei tale care a putut naşte călăi (…)

Memorialul de la Sighet şi propune să dea seama despre victimele tuturor nchisorilor, lagărelor de muncă, deportărilor şi persecuţiilor din Romnia comunistă. n paralel, un Centru Internaţional de Studii şi va extinde cercetările cu aceeaşi tematică şi asupra ntregului spaţiu est-european aflat n orbita sovietică. Sighetul este, de altfel, un orăşel aflat nu numai n inima (geografică) a Europei, la răscrucea axelor Est Vest şi Nord Sud, dar şi n Centrul fostului lagăr socialist. Deja documentele şi obiectele colectate n legătură cu deportatea bănăţenilor n Bărăgan sunt preţioase şi emoţionante; ne putem imagina ce impact va avea reconstituirea deportărilor succesive ale basarabenilor n Asia Centrală şi n Siberia, a uciderii ofiţerilor polonezi la Katyn, a germanilor (autohtoni) de pe Volga, ori a reprimării revoluţiei maghiare. Fiecare fotografie, fiecare articol, fiecare mărturie orală vor contribui la construirea unei imagini cuprinzătoare a ceea ce a nsemnat instaurarea regimului comunist n Europa de Est şi vor reprezenta argumente convingătoare n legătură cu existenţa unui Holocaust roşu, care a precedat şi a continuat Holocaustul hitlerist.

Căci restul nchisorilor comuniste, cel puţin n faza iniţială, n-a fost pedepsirea celor nchişi, ci exterminarea lor, după cum scopul proceselor din anii 50 n-a fost stabilirea vreunei vinovăţii, ci condamnarea decisă deja de către forurile politice. Procesele n-au fost dect o mascaradă tragică: sentinţa fusese dată dinainte iar anchetatorii trebuiau să obţină de la cei anchetaţi prin orice mijloace declaraţiile care să o ndreptăţească. Şi chiar dacă nu le obţineau, procurorii şi judecătorii aveau grijă ca rezultatul să fie acelaşi. Deosebirea ntre poliţia secretă comunistă şi cea nazistă declară un client maghiar al amndoura n Cartea Neagră a Comunismului nu constă n nivelul lor de brutalitate sau de cruzime, ci n modul de a conduce ancheta nsăşi: dacă naziştii te arestau ca disident politic, voiau n general să-ţi cunoască activităţile, prietenii, planurile ş.a.m.d. Comuniştii nu se ncurcau cu asemenea lucruri. Ei ştiau deja la arestare ce fel de mărturisire trebuie să semnezi. Tu nsă, evident, nu ştiai.

Un asemenea mod de a revoluţiona justiţia nsemna nu doar un atentat la adevăr (care poate părea ncă o noţiune abstractă), dar la indestructibilitatea evidenţelor. Au fost astfel condamnaţi oameni fără vreo altă vină dect aceea de a aparţine unei clase sociale damnate, au fost urmărite rudele lor pentru simplul fapt că erau rude, au fost persecutaţi copiii lor ş.a.m.d. Inventarul crimelor şi al abuzurilor este nesfrşit. n orice caz, ceea ce s-a urmărit n Romnia a fost exterminarea elitei politice, decimarea elitei intelectuale din toate domeniile, scoaterea din circuitul public a personalităţilor şi, mai cu seamă, nspăimntarea lor cu spectrul unei arestări mereu iminente. Iar ceea ce s-a planificat s-a şi realizat din plin, cu urmări catastrofale pentru starea de spirit a unui ntreg popor.

Construcţia omului nou putea să nceapă şi a şi nceput – , pe locul bine bătătorit al gropii n care au fost coborţi anonimi făuritorii Romniei moderne. Mentalitatea primitivă a maselor care vor ovaţiona n neştire pe noii conducători, care vor nfiera imperialismul american şi, ntr-un trziu, vor face ordine n Bucureştiul dezamăgit de deturnarea revoluţiei, strignd Moarte intelectualilor!, această mentalitate şi are originea n acest paricid.

Vnarea intelectualilor n diferite forme, la nceput extrem de dure, apoi insidioase, a rămas o preocupare constantă a regimurilor comuniste. Cazul Romniei o ilustrează din plin, Romnia, unde pnă şi frecventarea unei biblioteci (a Institutului francez, de pildă) a putut fi considerată nu doar o infracţiune simplă, ci o abatere penală care impunea arestarea vinovaţilor. Percheziţiile la domiciliu, controlul corespondenţei şi al conversaţiilor telefonice, obligaţia de a raporta orice ntlnire cu cetăţeni străini, diverse alte presiuni psihologice şi administrative au fost metode de supraveghere şi teroare ce s-au exercitat concomitent sau alternativ de-a lungul celor patru decenii de totalitarism, cu precădere asupra intelectualilor. Spre a nu mai vorbi de arma dosarului de cadre, de autobiografia ce trebuia mereu completată, adusă la zi, şi de persecutarea copiilor pentru păcatele deseori imaginare ale părinţilor sau chiar ale bunicilor! Această hărţuire continuă extrem de imaginativă reprezintă, desigur, un patent al dictaturii comuniste.

Organele de represiune din Romnia deţin, nsă, o tristă unicitate n ce priveşte regimul rezervat deţinuţilor politici n genere şi intelectualilor n special. Toate mărturiile converg n a stabili că n nici o nchisoare din Romnia comunistă deţinuţii nu aveau dreptul să citească sau să scrie. Mai mult, orice iniţiativă n acest sens era pedepsită cu zile de carceră neagră. Teribila şi penibila interdicţie s-a prelungit din anii 50 pnă n anii 80, cnd Mihai Creangă sau Petre Mihai Băcanu au fost supuşi aceluiaşi supliciu. Niciunde n ţările lagărului socialist nu s-a mers att de departe: deţinuţii politici aveau dreptul să citească, să primească anumite cărţi din afară şi să scrie ori, cel puţin, să poarte o corespondenţă. Distinsul nostru coleg, domnul Csicsery Rnay, ne mărturiseşte că, n 1947, nchis fiind la Budapesta, putea să citească o duzină de cărţi ntr-o singură săptămnă. Dreptul de a citi şi de a scrie l-au avut şi intelectualii polonezi nchişi pe vremea legii marţiale. La fel, Vaclav Havel. Prin comparaţie, existenţa prizonierilor politici n penitenciarele romneşti a fost un adevărat coşmar tocmai pentru că nu li se satisfăcea această elementară nevoie de hrană spirituală. Intenţia anihilatoare este vădită: condamnaţilor trebuie să li se stingă spiritul, să li se atrofieze sufletul, pentru ca rezistenţa la foame, la torturi şi la mizerie să dispară treptat. Libertatea spirituală, teoretic posibilă n măsura n care gndurile rămneau libere, era, n practica detenţiei, refuzată, căci ce mai reprezenta ea n absenţa dreptului de a comunica, de a citi şi de a scrie? Nici un alt regim comunist n-a ofensat mai grav drepturile elementare ale omului şi intelectualului: indiferent de reputaţia lor anterioară, cei arestaţi deveneau automat nişte bandiţi cărora urma să le putrezească oasele n nchisoare.

Şi, totuşi, nu puţini au supravieţuit acestei execuţii lente, şi-au cultivat, n ciuda opreliştilor, mintea şi sufletul, şi-au trecut unul altuia competenţa, informaţia, creaţia chiar, prin pereţii celulelor, n intervalul scurt al plimbărilor sau prin ingenioasa utilizare a cojii de săpun impregnate cu DTT drept tăbliţă de scris. Am ascultat de mai multe ori n aceste zile elogiul săpunului ca instrument salvator, ca suport al scrisului şi al lecturii! Binenţeles că şi o asemenea soluţie miniaturală era interzisă şi domnul Nicolae Balotă şi aminteşte cu un sentiment amestecat, de autocompătimire şi mndrie, că a stat 7 zile la neagra pentru că a fost prins scriind pe acea bucăţică de săpun, numele lui Thales din Milet! (…)

ntr-o lucrare dedicată literaturii gulagului romnesc, Ruxandra Cesereanu vorbeşte cu ndreptăţire despre nchisoare ca despre un loc de triere şi verificare a caracterelor, dar şi de igienizare benefică a conştiinţelor. n penitenciarele comuniste a funcţionat o solidaritate pe deasupra ideologiilor, un ecumenism spontan, o comuniune inter-etnică reală, firească. Scriitori şi intelectuali de mare ţinută precum Alexandru Zub, I.D. Srbu, Georg Scherg, Pll Lajos sau Pskndi Gza au fost nchişi mpreună. n dormitoarele cu patru rnduri de paturi suprapuse ale nchisorilor se refăcea ntr-un fel societatea civilă pe care, n afara zidurilor, regimul comunist era pe cale să o distrugă.

Experienţa romnească a gulagului este, fără ndoială, unică n context european. Ceea ce nu nseamnă incomparabilă. Dimpotrivă, rolul conferinţei iniţiate de Centrul PEN Romn a fost tocmai să prilejuiască şi să provoace o asemenea comparaţie prin raportarea la cele petrecute n ţările care au avut după 1945 o soartă similară cu a Romniei. Amploarea şi atrocitatea acţiunii poliţieneşti n Romnia anilor 50, efectele ei traumatizante asupra subiecţilor direcţi prizonieri politici dar şi asupra societăţii romneşti n ansamblul ei, constituie, desigur, una dintre explicaţiile faptului că aici n-a avut loc o revoluţie anti-comunistă, precum n Ungaria n 1956, nici o primăvară liberalizantă ca la Praga n 1968, nici acea extraordinară, exemplară solidaritate ntre intelectuali şi muncitori din Polonia anilor 80.

Era normal ca iniţiativa ntemeierii unui Memorial al victimelor comunismului să fie luată n Romnia şi e bine că o asemenea activitate de recuperare a memoriei se desfăşoară sub egida Consiliului Europei. Ceea ce nu nseamnă ctuşi de puţin că proiectul pe ct de generos, pe att de necesar s-a realizat de la sine. A fost nevoie de o muncă asiduă n echipă, de sprijinul autorităţilor şi chiar al populaţiei locale, de subsidiile unor importante societăţi şi fundaţii internaţionale şi, mai ales, a fost nevoie ca autorii proiectului să se implice pnă la capăt n toate etapele şi toate detaliile desăvrşirii lui.

Mai sunt ncă multe de făcut, mai sunt chiar şi contestări care apar de acolo de unde te aştepţi mai puţin, dar instituţia ca atare a memoriei există şi e sigur că va dura. Să le mulţumim, deci, colegilor noştri Ana Blandiana şi Romulus Rusan pentru că au edificat aici la Sighet un alt fel de monument al recunoştinţei fără sfrşit.

A rămne în viaţă prin poezie

Ana Blandiana

Stimaţi colegi,

Fiţi bineveniţi nu doar la această conferinţă a PEN Clubului Romn, ci şi n acest oraş neobişnuit pentru o reuniune internaţională, dar nvestit cu o semnificaţie simbolică aflată n directă legătură cu tema conferinţei noastre. Am ezitat ndelung n faţa alternativei de a organiza totul ntr-o zonă turistică, n hoteluri şi restaurante de lux, cum se organizează attea reuniuni PEN, sau de a veni n această modestă aşezare de lngă o fostă frontieră sovietică din inima Europei de Est, aşezare devenită emblematică pentru represiunea comunistă graţie nspăimntătoarei sale nchisori staliniste nchisoarea miniştrilor i spun şi acum ţăranii din satele din jur n care au fost exterminate elitele politice, spirituale, culturale ale Romniei interbelice. n cele din urmă, ne-am decis să venim aici pentru a vă putea prezenta dumneavoastră, colegilor noştri din celelalte ţări foste comuniste, ca şi dumneavoastră, colegilor noştri implicaţi pe parcursul unor ani ntregi n monitorizarea represiunilor exersate mpotriva scriitorilor un proiect aflat aici n curs de desfăşurare sub egida Consiliului Europei şi constnd din transformarea celebrei nchisori ntr-un Memorial al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei la comunism, un memorial al cărui sens este chiar aşezarea ntr-o analiză paralelă a experienţei diferitelor ţări ex-comuniste, pentru a putea răspunde mpreună cum şi de ce a fost posibil să trăim tot ce am trăit şi cum se explică punctele comune şi diferenţele dintre evoluţiile noastre. Pentru că e clar: pentru toate ţările Europei de Est, comunismul a nceput prin ocupaţia sovietică, dar el nu a ncetat odată cu retragerea Armatei Roşii, şi, n anumite privinţe, n-a ncetat nici după dispariţia Uniunii Sovietice. Ceea ce am trăit nu a fost doar o etapă istorică, ci şi o experienţă psihologică abisală ale cărei urmări, mai mult dect politice, ne obligă la concluzii şi la comparaţii.

Un loc neobişnuit, deci, pentru o temă puţin obişnuită, pentru că tema reuniunii noastre (Scriitori n nchisori: ntre libertatea fizică şi libertatea spirituală) conţine ncă din momentul stabilirii ei un accent paradoxal: sugestia că ntre libertatea fizică şi cea spirituală nu există n mod necesar un raport direct proporţional. Dimpotrivă, uneori, lucrurile au putut să evolueze n sens invers, pierderea oricărei libertăţi fizice fiind de natură să elibereze spiritul, n timp ce ameninţarea cu pierderea libertăţii fizice exersată de-a lungul unor ntregi decenii a putut duce la aneantizarea oricărei rezistenţe spirituale. Oricum, şi ntr-un caz, şi n altul, a fost vorba de o suferinţă, de o umilire şi de o experienţă a abisului care nu pot fi răscumpărate dect prin cunoaştere şi prin capacitatea de a deveni materie primă pentru viitoarele noastre cărţi. Alegerea acestei teme porneşte de la convingerea că suferinţa a fost ntotdeauna materia primă (poate cea mai importantă) a artei, dar mai ales că această suferinţă a fost n acelaşi timp materia primă a unei jumătăţi de secol de istorie est-europeană care, pentru a-şi putea valorifica ntr-adevăr sensurile, trebuie cunoscută, analizată şi nţeleasă şi de colegii noştri din Europa de Vest. Pentru că minunatul vis al unei Europe unite pe care, mai mult sau mai puţin dramatic, l visăm cu toţii, poate deveni realitate printr-o unificare nu doar a monedelor, ci şi a mentalităţilor. Şi, conştient sau nu, dincolo de mentalităţile noastre stau suferinţele noastre.

n cursul celor două zile de dezbateri care vor urma, colegii noştri care au fost nchişi (n Romnia sau Ungaria, Lituania sau Polonia, Basarabia, Portugalia sau Slovenia) vor vorbi despre experienţa lor carcerală, după cum noi, ceilalţi, vom analiza percepţia noastră de ieri şi de azi asupra experienţei lor, ca şi propria noastră experienţă de un fel sau altul. Pentru că experienţele se deosebesc de la un loc la altul, dar mai ales de la un timp la altul, cei aproape cincizeci de ani de comunism european cuprinznd etape deosebite ntre ele n care şi rezistenţa, şi represiunea, ca şi ngrozitoarea dependenţă dintre ele, primeau accente diferite. Rezistenţa care, pentru generaţia tnără de imediat după război, se făcea cu arma n mnă, pentru generaţia următoare, generaţia căreia i aparţin, se făcea, n cel mai bun caz, cu creionul n mnă. Deosebirea nu constă nsă n cantitatea de curaj, ci n cantitatea de timp care reuşise să schimbe ntre timp nsăşi percepţia noţiunii de normalitate… n timp ce n 1947 normalitatea era democraţia de dinainte de 40, n 1967 normalitatea era teroarea de după 50. n ceea ce priveşte represiunea, ea a evoluat de la forma sngeroasă la forma profilactică. Paradoxal, rezultatele celei de a doua a fost mult mai spectaculoase dect ale celei dinti, dar asta pentru că cea de a doua beneficia n timp de reflexele condiţionate create de prima. După 70, măiestria securităţii a cărei capodoperă absolută urma să fie spălarea creierelor ntregii populaţii consta nu din a inventa mijloacele reprimării revoltei, ci din a inventa mijloacele creării unei spaime preventive care să facă revolta imposibilă. (n medicina chineză clasică, un bun medic nu era cel care vindeca boala, ci acela care reuşea să mpiedice mbolnăvirea). n aceste condiţii, pentru a fi n acelaşi timp eficientă şi profundă, discuţia trebuie dusă cu infinite nuanţe, esenţialul fiind ca fiecare dintre noi să fi avut o reacţie corectă faţă de epoca pe care am străbătut-o, reacţie al cărei sens poate fi nţeles corect doar raportat la sensul epocii n care s-a produs. Actele de curaj din perioada ceauşistă par derizorii pe lngă eroismul rezistenţei din munţi, dar ele vin după un sfert de secol de neant. Fără acest accent şi fără această nuanţă, nu avem cum să nţelegem ceva.

O adevărată lecţie de importanţă a nuanţării şi de relativitate, n acelaşi timp, am trăit cu ctva timp n urmă, aflnd n Africa de Sud despre nchisoarea n care Nelson Mandela, veneratul preşedinte al republicii, şi-a făcut studiile şi şi-a luat licenţa pe parcursul lungilor ani de detenţie. Doar că aici, la Sighet, nimeni nu şi-a făcut studiile, nu existau nici creioane, nici hrtie, alfabetul putea fi exersat doar prin ciocăneli n zid sau prin incizii pe săpun. Ceea ce dovedeşte că att opresiunea, ct şi rezistenţa la represiune, au un număr foarte mare de trepte, de grade şi de nuanţe. Att de mare, nct nu ştiu dacă ntre nchisorile comuniste, cu deţinuţii lor n lanţuri şi purtnd cătuşe la mini şi picioare, şi nchisoarea n care Nelson Mandela şi-a făcut studiile universitare nu e o deosebire mai mare dect ntre libertate şi nchisoarea din Africa de Sud. Comun şi constant rămne raportul dintre rezistenţă şi represiune, restul este nuanţă.

Aş vrea să adaug, nsă, că n mod ciudat, aproape miraculos, pentru aceşti deţinuţi nlănţuiţi de ziduri, n aceste nchisori de tip medieval, poezia a avut un rol extrem de important. Cnd vom vizita Memorialul, veţi vedea un perete ntreg acoperit de coloane de versuri anonime, transmise din celulă n celulă prin alfabetul Morse al bătăilor n zid sau al tusei şi transcrise din memorie la ieşirea din nchisoare. Poezia a fost de-a lungul unor decenii ntregi, n cea mai neagră perioadă stalinistă, exerciţiu intelectual şi mod de supravieţuire spirituală; dar n oricare dintre ipostaze gimnastică mentală sau artă a cuvntului poezia a fost o armă a vieţii mpotriva morţii, a frumuseţii mpotriva urţeniei, a fiinţei umane mpotriva brutei. Mai trziu, n generaţia următoare, cnd formele rezistenţei dispăruseră treptat din resorturile noastre sufleteşti, poezia a rămas n ultimă instanţă felul de a continua să respirăm un aer puţin mai liber. Nu foarte liber. Nu cred că trebuie să ne complimentăm, nu cred că avem foarte multe motive să fim mndri, dar este clar că prin literatură, prin poezie mai ales, s-a supravieţuit mental, că aşa cum a fost scrisul şi cititul cărţilor a fost o formă de a ne opune spălării totale a creierelor noastre, ale scriitorilor, ct şi a creierelor cititorilor noştri. Astfel n anii 50-60, ca şi n anii 70-80 poezia nu a fost doar o formă de rezistenţă politică, ci şi o formă de rezistenţă pur şi simplu. Un fel de a rămne n viaţă.

(Cuvnt introductiv rostit la cea de-a doua Conferinţă Internaţională a Centrului PEN Romn, desfăşurată la Sighet)

PEN-ul scriitorilor

Thomas von Vegesack

 La puţină vreme după constituirea PEN, s-a pus problema modului n care urma să reacţioneze organizaţia n cazul n care un scriitor era privat de libertatea sa personală şi intelectuală. n Spania anului 1924, dictatorul Primo de Rivera l-a arestat pe Miguel de Unamuno, exilat apoi ntr-o insulă neprimitoare şi nesănătoasă din mijlocul Atlanticului. Centrul Francez a propus atunci ca PEN să protesteze vehement, dar Comitetul Internaţional din Londra a refuzat, invocnd faptul că arestarea fusese motivată politic, n timp ce PEN ar fi trebuit să adopte o poziţie imparţială din punct de vedere politic.

Cţiva ani mai trziu a fost arestat scriitorul maghiar Ludwig Von Hatvany. Leon Feuchtwanger a insistat ca PEN să ia atitudine, dar Cartierul General din Londra a refuzat. Privită din perspectiva actuală, reacţia PEN de atunci pare greu de nţeles, dar, dacă ne raportăm la timpul şi la motivaţia creării organizaţiei, vom nţelege lucrurile mai uşor.

Începuturile

PEN a fost conceput ca o punte de legătură ntre intelectualii din ţările implicate n primul război mondial. Ei militaseră, prin scrierile lor, mpotriva războiului. E lesne de nţeles că scriitorii fondatori ai PEN-ului voiau să evite orice implicare politică ar fi nsemnat deschiderea unor răni mai vechi.

Imediat după nfiinţare, s-a creat o diviziune n snul organizaţiei, ntre centrele care ar fi vrut ca PEN să-şi dezvolte latura de apărare a drepturilor omului şi cele care ncercau să evite orice poziţie ce ar fi condus la scindări n cadrul internaţional al organizaţiei. Pentru primul grup, principiile pe care fusese ntemeiat PEN contau mai mult dect dorinţa de a avea centre (filiale) peste tot n lume. Pentru ceilalţi era preferabil, de pildă, ca organizaţia să dispună de un centru n China, dect să nu existe nici un contact cu scriitorii chinezi, deşi condiţiile impuse de Cartă nu erau, n acest caz, satisfăcute. n 1924, Centrul Francez nu s-a mulţumit doar să protesteze, ci a cerut crearea unui Comitet special şi permanent care să soluţioneze problemele de acest gen. ntre timp, confruntat cu evenimentele istorice şi politice, PEN s-a văzut nevoit să-şi modifice poziţia imparţială faţă de politica unor ţări.

n anii 30, persecuţiile n rndul scriitorilor au crescut. PEN a protestat mpotriva interzicerii libertăţii de opinie de către nazişti. Pe de altă parte, PEN  a fost la acea vreme surprinzător de puţin informat despre situaţia din Uniunea Sovietică. O explicaţie ar putea fi lipsa, n ciuda tuturor ncercărilor, a unui centru PEN n URSS.

n timpul războiului civil din Spania, a fost colectat un fond de ajutor pentru scriitorii catalani exilaţi. Cnd Hitler a anexat Austria, a fost rndul scriitorilor austrieci să fie ajutaţi. n timpul celui de-al doilea război mondial, n Londra a fost creat un Oficiu PEN pentru Refugiaţi.

Carta PEN cuprinde o rezoluţie prezentată mai nti la Congresul  de la Paris, din 1937, adoptată abia n 1947, la Congresul de la Zrich. Din acest moment, membrii PEN au avut obligaţia să se opună oricărei forme de opresiune a libertăţii de opinie, apărută n comunităţile sau n ţările din care făceau parte. La Congresul de la Sidney, din 1977, a fost adoptat un amendament important la această rezoluţie: opoziţia faţă de ncălcarea libertăţii de opinie, nu doar n zona de apartenenţă a membrilor, ci oriunde n lume apăreau asemenea cazuri.

Binenţeles, PEN nu a stat ntotdeauna deoparte, atunci cnd un scriitor a fost persecutat (de exemplu, cnd o unitate militară l arestase pe Koestler n timpul războiului civil din Spania). nsă, n scrisorile de protest, se ncerca evitarea oricărei acuzaţii care ar fi creat impresia de intervenţionism n politica ţării respective. Era preferată solicitarea clemenţei şi a unui proces desfăşurat corect.

PEN şi Revoluţia maghiară

Revoluţia maghiară din 1956 a reprezentat un punct de răscruce n istoria PEN. La Londra ajunseseră ştiri din care rezulta că mai mulţi scriitori au fost arestaţi. Cnd am solicitat explicaţii de la Centrul Maghiar, cei de acolo au replicat că arestările fuseseră făcute pe motive politice şi, din acest motiv, ele ieşeau din sfera de preocupări a PEN. Numai că situaţia din anii 50 nu mai era aceeaşi ca n deceniile precedente. Comitetul Internaţional al PEN nu s-a declarat mulţumit de răspunsul Centrului Maghiar. Ca urmare a lipsei de transparenţă, Centrul Maghiar a fost suspendat pentru o perioadă. Nevoia unei mai bune informări privind persecuţiile n rndul scriitorilor a condus n primăvara lui 1960 la propunerea Centrului de Limbă Franceză din Elveţia de a crea un Comitet permanent cu sarcina de a monitoriza victimizarea scriitorilor din ntreaga lume. Comitetul urma să raporteze la fiecare congres situaţia globală, punnd cap la cap informaţiile primite de la centrele individuale.

Declaraţia lui Heinrich Bll

Pentru o lungă perioadă, s-a considerat că PEN poate reacţiona la o situaţie numai ntr-o ţară n care există un centru şi numai după ce acesta şi-ar fi dat aprobarea. Problema era că n ţările cu regimuri autoritare riscul de a acţiona era sporit.

ntr-o faimoasă declaraţie, Heinrich Bll i avertiza pe membrii PEN că nu pot aştepta de la alţii un curaj pe care ei nşişi nu se dovedeau a fi n stare să-l arate. Nimeni nu-şi poate asuma riscuri pentru alţii şi nimeni nu poate şti exact ct riscă alţii.

O importantă completare la rezoluţia adoptată a fost cea prin care s-a stabilit că prin scriitori sunt desemnaţi toţi acei care sunt nchişi datorită exprimării n scris a propriilor opinii şi că o astfel de arestare constituie o crimă mpotriva Cartei PEN. O lungă vreme, nu fusese clar dacă PEN să se implice şi n cazurile de jurnalişti. n mai multe rnduri, se decisese ca PEN să-şi concentreze eforturile doar asupra persoanelor care aveau un statut corespunzător unui membru PEN. Pnă la urmă, a prevalat opinia că PEN trebuie să reacţioneze de fiecare dată cnd cineva este privat de libertatea de opinie.

Primul Comitet PEN al Scriitorilor din nchisori a fost  format din secretarul general al International PEN şi doi dintre vicepreşedinţii săi. n 1970 a fost creat un post special de preşedinte pentru Comitet. Primul preşedinte a fost Paul Tabori emigrant maghiar care a scris o carte despre exilul intelectualilor. n 1975, preşedinte a devenit Maurice Cranston, care, ntr-un articol, a descris munca acestui Comitet:

Comitetul a avut ntotdeauna un scop central şi practic, acela de a-i elibera din nchisoare pe scriitori. Această muncă nu a fost prea larg mediatizată (…) Motivul este unul foarte delicat. Majoritatea scriitorilor au fost nchişi şi sunt ncă de un soi de birocraţi mărunţi şi ascultători, ceea ce face ca cei cu poziţii nalte n sistem să rămnă aparent curaţi, dacă aceste cazuri nu sunt intens mediatizate.

Naivitatea începuturilor

Observaţia lui Cranston este surprinzătoare. Cineva se referea la germani care, n timpul lui Hitler, insistau că el nu era la curent cu persecuţia evreilor şi că, dacă ar fi fost informat, nimic rău nu s-ar mai fi ntmplat. Remarca lui Cranston arată naivitatea PEN din acea perioadă, dar şi ct de decis era cineva să nu acuze cumva autorităţile.

Prin anii 70, a apărut o importantă schimbare n maniera n care PEN  aborda problemele. Strategia diplomatică a fost păstrată, dar n ntreaga perioadă ct Peter Elstab a fost secretar internaţional, Comitetul  a devenit mai activ. Elstab a vizitat o serie de ţări  n care existau scriitori nchişi. A fost n Nigeria să-l sprijine pe Wole Soyinka. A fost apoi n Coreea de Sud să-l vadă pe Kim Chi Ha şi n Africa de Sud să-l ajute pe Breyten Breytenbach.

Comitetul a primit un sprijin important n ianuarie, 1971, cnd n Olanda a luat fiinţă Fondul de Dezvoltare PEN. Scopul acestui fond era de a ajuta familiile celor aflaţi n nchisoare şi de a oferi sprijin financiar scriitorilor interzişi. O substanţială contribuţie la acest fond şi-a adus Heinrich Bll, atunci cnd a decis să dăruiască 10% din suma obţinută odată cu Premiul Nobel.

n primăvara lui 1976, Comitetul a avut, n sfrşit, propriul cartier general, Michael Scammel devenind noul preşedinte. Scammel nfiinţase n 1972 revista Indexul Cenzurii şi avea o bună calificare pentru această funcţie. Una din cele mai importante reforme demarate de Scammel a fost aceea de a ncuraja centrele locale (individuale) să-şi aleagă ca membri de onoare scriitori ce fuseseră persecutaţi, pentru a-i ajuta pe aceştia att material, ct şi afectiv. n 1977, zece scriitori au fost adoptaţi de centrele PEN. Astăzi, numărul este de 139. Din acel moment, Comitetul a devenit o adevărată organizaţie de apărare a drepturilor omului.

O altă problemă importantă ridicată n cadrul PEN a fost cea a reacţiei organizaţiei atunci cnd un scriitor era nchis pentru opinii contrare principiilor PEN.

Primul raport PEN  al lui Paul Tabori, din 1960, cuprindea 56 de cazuri. Dintre acestea, nouă erau din Romnia (Şerban Cioculescu*, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Caraion, Vasile Militaru, Constantin Noica), Ion Petrovici, Vladimir Streinu şi Vasile Voiculescu), cinci din Albania, treisprezece din Ungaria. Astăzi, numărul total este de 945. Explicaţia acestei creşteri trebuie căutată n dezvoltarea sistemului de informare al PEN, nsă nu e un secret că persecuţia n rndul scriitorilor a crescut, de asemenea.

Mult timp, PEN a fost singura organizaţie care a acordat sprijin celor nchişi pentru opiniile lor. nsă, n primăvara anului 1961, a fost creată organizaţia Amnesty International. Fondatorii ei au cerut suportul PEN şi de atunci ncoace cele două organizaţii au colaborat strns. Printre multele organizaţii mai noi care cooperează cu PEN, aş menţiona American Human Rights Watch şi Comitetul de Protecţie a Jurnaliştilor (CPJ), ca şi organizaţia din Londra bazată pe Articolul 19 organizaţiile franceze Reporteri fără frontiere, Asociaţia internaţională de protecţie a artiştilor (AIDA) şi, ultima organizaţie apărută, Parlamentul Internaţional al Scriitorilor, de la Strasbourg.

n comparaţie cu alte organizaţii, PEN are marele avantaj de a fi format din membri locali. Secretariatul din Londra funcţionează ca un organ central. Aici sunt adunate şi prelucrate informaţiile. Un program special, Reţeaua de acţiune promptă (Rapid Action Network RAN), face posibile protestele ample, ntr-un timp record. Secretariatul are, de asemenea, la dispoziţie, un fond propriu, care constă n parte din vnzările traducerii germane a romanului Versete satanice de Salman Rushdie.

Dar cea mai importantă muncă e depusă de membrii individuali ai PEN. Ei colectează bani, le trimit cărţi celor din nchisori, le ajută familiile acestora, supraveghează modul n care decurg procesele şi le scriu scrisori de ncurajare.

Rareori o simplă scrisoare de protest a condus la eliberarea unui scriitor nchis. nsă mediatizarea internaţională poate fi un sprijin important. n autobiografia ei, scriitoarea ucraineană Irina Ratusjinskaja ne povesteşte cum, n timpul procesului, a aflat că a fost aleasă membră de onoare a PEN şi ce semnificaţie uriaşă a avut acest fapt pentru ea. Din experienţa mea la Comitet, mi amintesc cteva cazuri cnd am reuşit să ajutăm scriitorii n dizgraţie. Cum, de exemplu, am putu plăti mncarea pentru un scriitor turc aflat n nchisoare, cum am izbutit să suportăm costurile de şcolarizare a celor doi băieţi ai unei jurnaliste etiopiene şi cum, n timp ce-i vizitam pe scriitorii nchişi n Coreea de Sud, am obţinut permisiunea ca ei să poată citi şi scrie n celule.

Traducere de Sandu Iordache

*Şerban Cioculescu este confundat cu fratele său, Radu Cioculescu, care a fost nchis şi a murit n nchisoare

Cuvântul nu era mai liber în afara zidurilor

 Romulus Rusan

Dacă aşa cum am văzut n nchisoare cuvntul era interzis pnă la exterminare, afară, n afara zidurilor, acolo unde libertatea fizică era aparentă, el nu era cu nimic mai liber. Şi, aşa cum n nchisoare s-a folosit alfabetul Morse pentru transmiterea prin pereţi a poeziei, n oceanul de lozinci şi minciuni din afara nchisorii s-au stabilit coduri de transmitere a adevărurilor neconvenabile regimului. n poezie, proză scurtă sau roman, scriitorii găseau calea cea mai scurtă către cititor, peste capul cenzurii. Iar cititorul, autodotat cu un cod special, recepţiona mesajul. Nu trebuie să ne imaginăm că această rezistenţă prin cultură era organizată de cineva (cel puţin la noi n ţară, unde solidaritatea intelectualilor n-a excelat). Ea era doar un complex de inspiraţii şi tactici individuale, din care rezulta un adevărat război de cuvinte ntre scriitori şi regim.

Unii comentatori, nclinaţi să ia n considerare doar disidenţa politică, sunt dispreţuitori sau ostili faţă de rezistenţa prin cultură, considernd-o chiar dăunătoare. n optica lor, ea era un anesteziant care dădea cititorilor iluzia că sunt liberi şi care i scutea de lupta politică! Dar nu trebuie să uităm că, n Romnia, lupta politică pură era practic fără sorţi de multiplicare, pentru că protagoniştii erau instantaneu izolaţi, prin destrămarea anturajului, prin arestare sau expulzare. n timp ce versurile interzise se difuzau prin samizdat spontan (copiere manuală sau mecanică) n zeci sau sute de mii de exemplare şi aveau un rol formativ, menţinnd şi structurnd revolta mpotriva dictaturii. Cu alte cuvinte, acolo unde oamenii nu puteau să pătrundă, pătrundeau scrierile. Dacă despre un disident arestat se auzea doar prin posturile de radio occidentale, aceste scrieri se răspndeau şi deveneau notorii n mari mulţimi de oameni, mpreună cu autorul lor, care prin această notorietate era relativ apărat de represiuni mai brutale. Pentru că, altfel, s-ar fi spus că se răfuieşte cu poeţii, regimul le dădea acestora doar interdicţie de publicare şi căuta să-i discrediteze public prin zvonuri, calomnii şi supraveghere la vedere. Era o reprimare aparent blndă, dar care nu era uşor de suportat.

Cine consideră rezistenţa prin cultură nedemnă să stea alături de disidenţa politică nu trebuie să neglijeze faptul că ea a rămas de departe cea mai vie n memoria intelectualilor, şi, deopotrivă, a oamenilor simpli. De asemenea, nu trebuie să judece Romnia, automat, după canoanele de apreciere aplicate altor ţări. n ţările din Centrul şi Estul Europei, metodele mpotrivirii au fost foarte subtil dozate, iar proporţia lor a diferit de la o ţară la alta, n funcţie de psihologia publică, de tipul şi gradul represiunii aplicate de regim. n Romnia anilor 80 s-a nregistrat chiar o victimă n rndul scriitorilor (nemaivorbind de numeroşii scriitori exterminaţi n anii 50 de regimul stalinist). Este vorba de poetul inginer Gheorghe Ursu, ucis de Securitate la 17 noiembrie 1985, n cursul anchetei, pentru că scrisese n jurnalul său intim o cronică a epocii Ceauşescu. Evident că, dacă ar fi fost cunoscut ca scriitor mai mult dect n cercul său de prieteni, Ursu nu ar fi fost arestat şi ucis, că s-ar fi ales doar cu una din pedepsele administrative de care vorbeam nainte. Moartea sa arată ct de mult se temea regimul de adevărul literaturii. Şi, totodată, probează că, dacă nu s-ar fi temut de reacţiile internaţionale, el ar fi procedat mult mai dur n toate cazurile.

Liber în nchisoare

 Csicsery Rnay Istvn

n celula AVO-ului (poliţia politică), unde mi s-a oferit ospitalitate din 4 ianuarie 1947, ntr-o zi a fost mpins pe uşă un domn romn. Venise din Vest, cu maşina de lux, ca să-şi ntlnească familia la Bucureşti. Dar trebuia mai nti să se odihnească cteva zile n celula mea. Se numea Popescu-Argheş. Mult mai trziu, aflat deja n exil n America, am ntlnit un confrate emigrat, Kroly Derecskey, care fusese schimbat fiind ncarcerat, la Arad, nu se ştie de ce contra lui Popescu-Argheş, ncarcerat la Budapesta, iarăşi nu se ştie de ce.

La 29 de ani, n 1947, avea să mi se ntmple acelaşi lucru, ca şi multora dintre naintaşii mei care s-au consacrat politicii.

O nouă dimensiune a vieţii mi se revela aceea a suspendării libertăţii fizice şi a realizării integrale a libertăţii interioare. Arestările ncepuseră deja şi ştiam că trebuia să mă aştept să-mi vină rndul.

Prima ncercare se ridica n momentul trecerii frontierei de la libertate la captivitate. Zile ntregi m-am luptat cu mine nsumi ntrebndu-mă ce să fac: să fug n Vest sau să-mi asum solidaritatea cu colegii mei. n final, m-am decis pentru aceasta din urmă.

Dar problema era să ştii cum să te predai poliţiei. Pentru mine era o idee insuportabilă să fiu surprins n pat n timpul nopţii sau să fiu urmărit pe străzi şi apoi mpins ntr-o maşină.

Soluţia era următoarea: timp de o săptămnă am dormit n Budapesta n diverse locuri. Am venit doar ntr-o seară acasă, atunci cnd soţia mea a sosit cu fiica mea, foarte mică pe atunci, din provincie. Cu această ocazie, mi-am pregătit smokingul pentru balul care trebuia să aibă loc a doua zi. Deodată, un telefon suspect. Convenisem, n orice caz, cu soţia mea să ne ntlnim la ora 2.00 ntr-un anume restaurant. Dacă nu venea, era semn că fusesem căutat. N-a venit.

La 2.45 am plecat spre casă. Portăreasa, deschizndu-mi ascensorul, mi-a aruncat o privire ngrozită, dar nu mi-a spus nimic. I se interzisese deci să vorbească. Nu puteam ncă să mă hotărăsc. Am apăsat pe buton pentru un etaj mai sus. ntr-un sfrşit, de aici, am cobort scările. Gemuleţul uşii avea o mică deschizătură: doi bărbaţi se aflau n mijlocul anticamerei. Am introdus cheia n broasca uşii, am ntors-o o dată şi am intrat. Sunteţi Csicsery Rnay?. Da. Atunci mi-au pus minile n cătuşe. n acel moment, am simţit o linişte adncă n suflet.

n camera de interogatoriu, ofiţerul poliţiei politice a nceput pe un ton politicos: Domnule doctor, noi ştim ce aţi făcut dumneavoastră pentru democraţie: dar ştim şi ce aţi făcut mpotriva ei. Acum asta ne interesează pe noi.

n felul acesta, att de jovial, a nceput totul.

            M-a ntrebat mai trziu de ce mi-am pregătit smokingul:

            Intenţionam să merg la un bal.

            Vă admirăm ce nervi tari aveţi (…)

(…) Torturat, nfometat, ţinut n frig, timp de 51 de zile, am fost transportat pnă la urmă la nchisoarea Parchetului. După celula de la AVO, m-am simţit acolo ca ntr-un sanatoriu. Voiam să retractez ceea ce-mi fusese smuls la interogatoriu prin violenţă. După două zile, am fost retrimis n celula AVO-ului. Am auzit mai trziu că acelaşi lucru li s-a ntmplat şi altora şi că, prin torturi rennoite, au fost siliţi să revină asupra declaraţiilor (…)

(…) Marea experienţă spirituală a nchisorii consta n această libertate interioară pe care n-o aflai n afară. Teroarea continuă ne-a forţat la disimulare, nu numai ca să ne apărăm, ci şi ca să nu-i punem pe ceilalţi n pericol. Dimpotrivă, ntre zidurile nchisorii i puteam critica liber pe liderii comunişti sau sovietici. La AVO, trebuia să ţin seama de un agent provocator plasat n celula mea. Dar aici, cu actul de acuzare n mnă, eram deja prinşi n angrenaj.

Această libertate interioară era hrănită de posibilitatea de a citi orice carte. Toată lumea avea dreptul să primească o carte pe săptămnă. Astfel, puteam să citesc cteodată o duzină de cărţi ntr-o singură săptămnă.

Şi Biblia era acceptată. O am ntotdeauna cu mine. nainte, ea m-a nsoţit pe front. O aveam n timpul bătăliei de pe Don, chiar n momentul n care am fost rănit.

naintea sentinţei, acuzatul are dreptul să se exprime liber. L-am folosit ca să formulez un apel către autoritatea cea mai naltă n cazul nostru, mai marii literaturii ungare. L-am invocat pentru a arăta că activitatea noastră a servit interesele cele mai sfinte ale naţiunii noastre. Ultimul meu citat era al poetului Ady Endre: Aceia care şi apărau poporul au acţionat ntotdeauna astfel.

Dacă aş vrea să rezum principala morală a ncarcerării mele, aş esenţializa-o n următoarea idee: n momentul n care am hotărt să iau asupra mea suferinţa aş fi putut scăpa acestei sorţi, dar nu conştiinţa curată am ajuns la condiţia unei perfecte libertăţi spirituale. Sunt om, n consecinţă trebuie să accept solidaritatea cu ntreaga omenire care a suferit mai nti n războiul mondial şi apoi sub opresiune.

De aici a venit teribila forţă care mi-a transformat viaţa, a făcut-o eficace, chiar victorioasă!

Traducere de Alice Taudor

De la univers solitar la unul solidar

Jose Augusto Seabra

 La această ntlnire att de dureroasă, dar att de necesară, pe tema experienţelor trăite n nchisorile politice ale dictaturilor de peste tot, organizată cu atta oportunitate de PEN-Clubul Romn n acest loc martir de la Sighet, bntuit ncă de universul concentraţionar comunist, aş vrea să aduc o mărturie despre un alt univers, situat la polul opus, dar omolog acestuia, pe care l-am cunoscut din interior: temniţele fasciste din Portugalia lui Salazar.

Aproape n acelaşi moment n care n Romnia, la nceputul anilor 50, prietena mea, Micaela Ghiţescu, care vă transmite n numele meu acest mesaj, ndura n puşcăriile din Bucureşti şi Jilava o nspăimntătoare detenţie (pentru simplul fapt de a fi aparţinut lotului francez, persecutat implacabil de puterea totalitară care tocmai acaparase aici puterea), eram şi eu arestat, torturat şi condamnat, n ţara mea, de poliţia politică şi de un tribunal extraordinar, n calitate de tnăr lider al studenţilor democraţi.

Pentru a nţelege mai bine ce reprezenta n acea vreme sistemul represiv al statului aşa-zis nou (care urmase dictaturii militare din 28 mai 1926, devenind sub conducerea lui Salazar o dictatură poliţienească, n ciuda aparenţelor unui autoritarism paternalist), trebuie spus că oponenţii regimului, de orice culoare politică de la republicani moderaţi şi monarhişti-liberali pnă la social-democraţi, socialişti şi comunişti, fără a-i uita pe catolicii progresişti toţi puteau fi arestaţi n orice moment de PIDE Poliţia Internaţională şi de Apărare a Statului şi deţinuţi cu titlu preventiv timp de 6 luni, nainte de a fi sau nu judecaţi de o Curte Plenară şi condamnaţi adesea la pedepse grele, supuşi unor măsuri de securitate care puteau fi rennoite la nesfrşit (…)

(…) Arestat deci la 17 ani, la Coimbra, unde frecventam primul an la Drept, am fost imediat supus interogatoriilor. Am fost torturat brutal cu lovituri de bici şi supus supliciului aşa-zis al statuii (zile şi nopţi n picioare fără somn), din cauza refuzului meu de a face mărturisiri. Torţionarii pretindeau că aş fi membru al Partidului Comunist ceea ce era fals, cum avea s-o dovedească procesul meu n timp ce eu mă revendicam de la convingeri democrate şi formaţiunea catolică. După ce, n semn de protest, am nceput o grevă a foamei, am fost transferat la nchisoarea PIDE din Porto şi din nou supus torturii statuii (de această dată, timp de 5 zile şi 5 nopţi faţă de 3 la Coimbra). Iar cnd am reuşit să strecor un mesaj n afară, prin care denunţam aceste torturi, am fost menţinut, drept pedeapsă, n izolarea cea mai completă, pe toată durata detenţiei mele preventive.

Atunci am nvăţat ce nseamnă singurătatea. Eram nchis ntr-o carceră subterană, cu gratii dese, aflată la nivelul străzii, prin care abia răzbătea o lumină palidă, atingnd n treacăt pereţii de ciment umezi şi mucegăiţi. Un vas cu apă murdară, unde trebuia să-mi satisfac nevoile fiziologice, era aşezat ntre patul de fier şi uşa blindată, care nu se deschidea dect pentru spălatul de dimineaţă şi pentru mesele pe care le nghiţeam cu mare greutate, att erau de scrboase. Pe pereţi, alţi deţinuţi şi nscriseseră, de-a lungul timpului, numele şi numărul zilelor de carceră, cu liniuţe mici, destul de numeroase, care mă făceau să prevăd o şedere prelungită n acel loc infect (…)

(…) Visarea este singura ieşire din singurătate a puşcăriaşului. mi nchipuiam viaţa liberă de afară, pe strada nchisorii, care se numea, cu justificată ironie, Strada Eroismului. mi imaginam piaţeta din mprejurimi, care dădea spre un cimitir, pe unde mi construiam planuri de evadare imposibile, luate din poveştile de aventuri sau poliţiste citite n adolescenţă. Aşa ncercam să-mi umplu gndurile pnă la epuizare, n timp ce alte reverii mai intime se strecurau n interstiţii. Dar, mai ales reconstituirea vieţii mele trecute, din copilărie şi pnă la tinereţea prost trăită, popula cu o delectare tristă orele mele de singurătate inexorabilă. mi promiteam, cnd voi fi eliberat, să recuperez timpul pierdut, amintindu-mi de o lectură din Proust, pe care mă surprindeam că-l imit suscitnd n mine senzaţii de plăcere, ca succedanee ale celor neplăcute, de exemplu, mesele.

Compania cea mai dragă mi era, fără ndoială, cea a scrisului. Pe cele cteva petice de hrtie pe care reuşeam să le sustrag, schiţam poeme şi mici povestiri, pe care le ascundeam n buzunare sau sub cuverturi, dar pe care eram obligat apoi să le distrug şi chiar să le nghit, de teama percheziţiei. Nu-mi rămnea dect să compun pe dinafară cteva texte obsedante pe care le memoram, ca urme ale unei singurătăţi pe care voiam s-o mpărtăşesc după eliberare.

Viaţa interioară, pe care nici un perete sau zăbrea nu ne poate mpiedica s-o trăim pnă la saturaţie iată forţa prizonierului politic dacă el se agaţă de acest ultim colţ de rezistenţă, nu sub forma unei condamnări, ci ca o altă libertate. Ea devine att de scumpă, nct ne vine greu s-o schimbăm cu libertatea fizică. Mi-am dat seama de asta cnd am fost eliberat pe cauţiune, n aşteptarea procesului n care aveam să fiu judecat cu tovarăşii mei de detenţie. Captivitatea noastră solitară devenise solidară (…)

(…) Situaţia a devenit mai tensionată cnd, urmare a lipsei de loc, directorul a decis să plaseze n celula noastră cţiva prizonieri comunişti. I-am primit cu braţele deschise. Dar au vrut imediat să comande, forţndu-ne să ne supunem diktatelor lor, ca şi cum ar fi fost deja la putere. Pentru mine a fost un şoc teribil. Am aflat că victimele pot deveni călăi printr-o diversiune dialectică, de genul celei pe care Hegel a analizat-o n raporturile dintre stăpni şi sclavi.

Ştiind deja că n ţările comuniste metodele de represiune erau brutale, aşa cum o dezvăluise de puţin timp raportul lui Hruşciov asupra crimelor lui Stalin, mi-am dat seama că nici comuniştii portughezi, cu Cunhal n frunte, nu nvăţaseră nimic din asta. Comportamentul lor autoritar n nchisoare, privit de aproape, l anunţa deja pe cel pe care l-ar fi etalat după căderea dictaturii, n ncercarea de a-şi adjudeca puterea şi de a impune o altă dictatură.

Paradoxal, n Frontul Peniche, comuniştii se nţelegeau uneori mai bine cu gardienii dect cu ceilalţi prizonieri neocomunişti. Nu-i de mirare că fuga lui Cunhal şi a unui grup dintre camarazii săi a avut loc cu complicitatea. Aceasta nu aduce nici un prejudiciu curajului lor n faţa represiunii fasciste. Dar această represiune nu era, aşa cum ei o pretindeau, manifestată exclusiv mpotriva lor. Mulţi alţii, precum socialistul Mario Soares şi atţia alţi democraţi de diverse convingeri politice şi religioase, au trecut prin nchisori şi exil. I-am cunoscut la Peniche şi aiurea.

N-am uitat niciodată ncercările detenţiilor mele din nchisorile lui Salazar. Altfel dect cei care susţin că trebuie să faci tabula rasa trecutului, cred că este imperios necesar ca acesta să fie reconstituit n meandrele sale, făcnd de aici o sursă permanentă de reflecţie şi meditaţie. Experienţele comparate ale vieţii n nchisorile politice din regimuri tiranice opuse implică o analiză profundă a complicităţii istorice pe care au stabilit-o ntre ele. Aşa cum a făcut Hannah Arendt n cartea sa de pionierat despre sistemul totalitar, cnd a studiat n acelaşi timp originile totalitarismului n Germania hitleristă şi Rusia stalinistă, trebuie să căutăm ncă acele cauze şi motivaţii care leagă dictaturi simetrice, n ciuda diferenţelor lor, oricare ar fi gradul de brutalitate sau numărul, uneori monstruos, al victimelor lor.

Polemicile recente pe tema Cărţii negre a comunismului, unde unii au ncercat să stabilească o aparentă distincţie ntre crimele nazismului şi comunismului, nu au sens pentru toţi cei care ştiu că o crimă este ntotdeauna o crimă, dincolo de orice pretinsă justificare ideologică. La fel cum o nchisoare politică este la fel cu o alta, sub aspectul privării abominabile de ceea ce oamenii au mai de preţ: indivizibila lor libertate.

Traducere de Alice Taudor

Riscul şi suferinţa scrisului în nchisoare

Nicolae Balotă

(…) n perioada de teroare pe care am traversat-o, au fost unii din cei mai de seamă scriitori, care, fără să fi fost nchişi, au trăit toată teama pnă la capăt. Ea nseamnă una dintre torturile cele mai cumplite, dacă nu tortura, prin excelenţă, la care ne-a supus comunismul. Cazul la care mă refer este acela al lui Lucian Blaga poetul, gnditorul, magistrul, maestrul meu şi al ntregii mele generaţii. Nu a cunoscut puşcăria. A cunoscut, nsă, toate umilinţele. A fost umilit şi obidit ndeosebi n acei ani, 1948-1952, dar umilinţele au continuat pnă la moartea lui, n 1961. Fusesem studentul lui, dădusem licenţa cu el, la Filosofie. n 1948 am suferit prima mea detenţie (a durat doar cteva luni) pentru deţinere şi răspndire de material subversiv cărţi interzise găsite n biblioteca mea. Fusesem dat afară din Universitate eram asistent la Cluj -, n tovărăşia unora dintre magiştrii mei, printre care Lucian Blaga, şi el scos la sfrşitul lui 48, cnd reforma nvăţămntului a eliminat majoritatea profesorilor de la Litere şi Filosofie din Cluj (şi binenţeles, şi de la celelalte facultăţi, decimnd Facultatea de Medicină, Facultatea de Drept). l ştiu pe Blaga din anii aceia, 49-52, retras n ceea ce numeam noi brlogul lui Faust, o odăiţă mică, sub o scăriţă de lemn, la Biblioteca Universităţii din Cluj, pentru că Blaga fusese numit, totuşi, ca să i se dea o pine, bibliotecar, apoi documentarist, apoi fusese ncadrat ntr-un fel de colectiv de lucrare la Istoria filosofiei n Transilvania. Acolo, n acea odăiţă, ne ntlneam zi de zi. L-am văzut pe Blaga temndu-se de arestare. Teama aceasta de nchisoare, care era răspndită de securişti, a apăsat cugetele multor intelectuali ai timpului, care nu cedaseră din primii ani. i ntovărăşeam spre casă, n Cluj, pe Blaga şi din cnd n cnd l auzeam: Nu te uita napoi, suntem urmăriţi. Mărturisesc, tnăr cum eram (trecusem deja prin prima experienţă cu puşcăria), eram mai puţin temător, mai astucieux. Mă uitam n urmă şi nu vedeam pe nimeni suspect. Teama acestui om mă bntuie pnă şi azi.

Am văzut, mergnd la Bucureşti, n 1954-1955, cupluri de prieteni de pildă, pe Tudor Vianu şi Edgar Papu. Două firi şi două condiţii diferite. Amndoi stăteau sub aceeaşi apăsare. Vianu era mai reticent, mai temător, devenise de o prudenţă excesivă. Edgar Papu era mult mai deschis. Vianu nu va intra n puşcărie, Edgar Papu, da, peste cţiva ani. Un alt cuplu de prieteni apropiaţi: Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, doi critici literari şi istorici literari, oameni, de asemenea, cu lucrări deja publicate, de notorietate, şi ei marginalizaţi n acei ani. Cioculescu, mult mai reticent, mai prudent, Vladimir Streinu mai deschis. Cioculescu nu va intra n puşcărie, Vladimir Streinu va intra ceva mai trziu. Eu nsumi, la nceput de 56, am intrat ntr-o lungă perioadă de detenţie 9 ani jumătate de puşcărie, plus doi de domiciliu obligatoriu, la Lăteşti.

Sunt un om care, şi nainte de puşcărie, şi după, am trăit mereu ntre cărţi cărţi pe care le citeşti sau pe care le scrii. Una dintre suferinţele majore ale penitenciarului comunist era aceea de a nu putea nici citi, nici scrie. N-am văzut n toţi anii detenţiei mele o singură literă tipărită. Scrisă am văzut. Nu aveam nici o posibilitate de a scrie pe ceva, hrtie etc. (…)

Cum comunicam? A fost evocată transmiterea prin Morse. Fiind la Jilava (am traversat mai multe nchisori: Jilava, Gherla, Piteşti, Dej, Făgăraş; la Sighet), am nvăţat alfabetul Morse şi am comunicat fie eu transmiţnd, de pildă, unui scriitor (dar nu lui special) şi el a aflat de la mine, poeme de Baudelaire, Mallarm, Arghezi. E vorba de Alexandru Ivasiuc. (…) Cu Nicu Steinhardt am fost mpreună cteva luni. n Jurnalul fericirii, n bunătatea, aş zice, n sfinţenia lui, a evocat această amintire a lui din Jilava şi şi-a amintit ce i-am dat eu lui. Eu l-am nvăţat, ncet, ceea ce şi eu nvăţasem prin Morse, respectiv, Liturghia Sfntului Ioan Gură de Aur. (…) n carte nu scrie ce mi-a dat el mie. El intrase 6 ani mai trziu ca mine, venea cu prospături din afară şi printre acestea erau şi textele din primele două volume apărute la Gallimard ale lui Eugen Ionescu. Eugen Ionescu era tabu la noi, dar volumele ncepuseră să pătrundă. Ceea ce cunoşteam eu la intrarea mea n puşcărie din Ionescu era acel Nu şi textele publicate la noi n romnă, n tinereţe. ncepusem să aflu că acest Ionescu se bucură de succes la Paris, dar, n 1955, nu le cunoscusem ncă. Or, Nicu Steinhardt, cu talentul lui actoricesc, cu verva lui, cu umorul delicios, evreiesc, mi le-a jucat, mi le-a interpretat n aşa fel cum niciodată nu le-am văzut interpretate nici de Jean Louis Barrault, nici de unul din ceilalţi mari actori pe care i-am văzut mai trziu interpretnd n străinătate Ionescu. Cnd i-am povestit mai trziu lui Eugen Ionescu că pe el l-am descoperit n puşcărie jucat de Nicu Steinhardt, l-am văzut lăcrimnd.

Binenţeles, dintre scriitori au fost unii mari povestitori şi conferenţiari. l evoc pe unul care mi-a fost bun prieten, e şi el mort acum, Ovidiu Cotruş. A rămas memorabil ndeosebi prin povestirile după romanele lui Dostoievski. Eu nsumi, toţi anii de puşcărie, mult mai mulţi dect el, am traversat conferenţiind despre filosofie sau istoria literaturii sau povestind. Depindea de cercul, de nivelul ascultătorilor. n nchisoarea Făgăraş, unde am fost 6 luni, unde erau bătrni poliţişti, jandarmi, procurori, o categorie ntreagă, aceştia preferau nu filosofie, ci povestiri de romane sau filme. Au fost perioade n nchisoare n care povestirile acestea, n special după revoluţia din 56 din Ungaria, erau interzise. (…)

Scriitorul, n puşcărie, binenţeles că nu putea scrie. Ce puteai face? Poezia. S-a compus multă poezie n memorie. De ce tocmai poezie? De ce oameni care nu s-au gndit niciodată n viaţă la poezie au recurs ca la un refugiu la poezie? Cnd am intrat n puşcărie, după cele 9 luni de anchetă, la Jilava, am auzit, ca un folclor care circula, poemele lui Nichifor Crainic şi ale lui Radu Gyr. Trebuie să spun că unii, care nu erau poeţi, dar văzndu-mă pe mine, en titre, veneau la mine şi mi spuneau, unii cu timiditate, poemele pe care le compuseseră, ndeosebi n perioadele de singurătate. Unul dintre aceşti poeţi ai acelei perioade care, după 90, a putut să publice, cu o prefaţă a mea, este episcopul Ploscaru. Poezia este un refugiu al sufletelor. (…)

(…) Noi, toţi, ne-am adunat aici pentru că participăm la o răspundere: aceea de a nu ne uita napoi cu mnie, ci de a judeca şi, n acelaşi timp, de a păstra memoria, nainte de toate prin ceea ce este unealta, instrumentul şi viaţa noastră, cuvntul. Aceasta este lecţia mare pe care trebuie să o nvăţăm de la poporul evreu. Nici ei, după ntoarcerea din lagărele de concentrare a celor care au fost supravieţuitorii, nu şi-au dat seama că memoria este o datorie vitală, de la nceput, ci doar cu timpul. Suferinţa mea cea mai mare n puşcărie a fost următoarea: Dumnezeule, am trăit ntre 30-39 de ani n puşcărie. Asta mă durea cel mai mult. Nu foamea, nu frigul, nu altceva că s-ar putea să nu mai ies de aici şi tot ce aveam de spus, tot ce aş fi vrut să spun, să scriu s-ar putea să nu mai pot spune şi scrie nimic n toată viaţa mea. Această gtuire n tine a cuvintelor pe care ai fi vrut să le spui a fost pentru mine suferinţa cea mai mare şi aş putea spune chiar singura, cu adevărat suferinţă. (…)

Scriitorul n cătuşe şi libertatea lui spirituală

Pskndi Gza

David Gyula

 Am făcut şapte ani de puşcărie n perioada 1957-1964, la Cluj, la Gherla şi n coloniile din Delta Dunării şi Balta Brăilei, avnd ocazia n acest timp să mă bucur de societatea unor intelectuali eminenţi, scriitori, artişti, savanţi romni, maghiari şi saşi. Avantajul pe care l am prin experienţă directă poate fi un dezavantaj din alt punct de vedere: că pot să alunec spre o generalizare neadecvată a experienţei personale.

Dorind să evit o asemenea situaţie-capcană, voi ncerca să prezint n cele ce urmează figura şi personalitatea unuia dintre scriitorii maghiari cu care am stat mpreună destul de mult timp şi pe care l-am putut urmări apoi n ascensiunea sa de după eliberarea din nchisoare, ajuns pnă la recunoaşterea internaţională, şi obţinnd, spre sfrşitul scurtei sale vieţi, cteva dintre cele mai nalte distincţii.

Este vorba de poetul, prozatorul şi dramaturgul Pskndi Gza, trecut n nefiinţă acum trei ani, la vrsta de 62 ani.

Atitudinea şi comportamentul său de scriitor sunt doar un model, alături de altele. Şi dacă numele unor intelectuali de naltă ţinută (Alexandru Ivasiuc, Alexandru Zub, I.D. Srbu, Remus Niculescu, Pll Lajos, Georg Scherg, Erd Jnos, Lszl Desz sau alţii) va fi amintit doar n treacăt (sau deloc), comportamentul lor şi modul n care şi-au păstrat libertatea spirituală n timpuri grele se mpleteşte cu cazul lui Pskndi.

nchisoarea comunistă este un loc de distrugere conştientă şi metodică a sufletului, de sfărmare a oricărei rezistenţe mentale mpotriva ideologiei atotputernice. Omul ntemniţat este lipsit de cele mai elementare unelte ale activităţii spirituale şi dacă inventiv fiind şi dorind să supravieţuiască nu numai fizic, dar şi intelectual reuşeşte să se doteze n loc de hrtie cu o bucată de săpun cu faţa bine netezită, o sticluţă pentru sirocol, bună pentru a aşterne pe suprafaţa ei netedă un strat de săpun şi var n care, cu o aşchie de os, se pot zgria cteva cuvinte sau versuri de poezie, prin aceasta săvrşeşte o faptă ce contravine regulamentului nchisorii şi este pedepsit cu asprime, cteodată cu sălbăticie (…)

Pskndi Gza avea 24 de ani, cnd a fost condamnat, fiindcă a participat la organizarea Asociaţiilor Studenţeşti de la Universitatea Bolyai, asociaţie care, de fapt, a fost iniţiată de organele UTC şi de partid. Adunările de pregătire a programului viitoarei asociaţii s-au transformat nsă pe parcurs n ocazii potrivite de a formula revendicări studenţeşti, sociale sau chiar politice, pe care partidul comunist şi Securitatea le-au considerat drept manifestări duşmănoase, atentate la securitatea statului (…)

O efervescenţă intelectuală l-a caracterizat pe Pskndi n tot timpul detenţiei sale, efervescenţă care s-a manifestat n cele mai variate (şi imposibile) mprejurări. Aş putea spune că, pentru el, condiţia intelectuală era mai presus chiar de instinctul de conservare fizică. Acesta l-a ajutat să treacă peste momentele şi situaţiile umilitoare ale detenţiei, păstrndu-se un om integru. Mintea sa neobosită lucra mereu: cu sapa n mnă, prăşind pe un rnd nesfrşit de porumb, pe lanurile Peripravei (am fost scoşi la muncă cu primul lot n primăvara anului 1959 şi am lucrat pnă n luna septembrie la Colonia Grindu, care a aparţinut de Periprava); cu mna pe coarnele roabei, urcnd cu pămntul pe digul n construcţie la Salcia (Balta Brăilei), sau cobornd cu roaba goală pnă la locul de ncărcare. Şi n pauzele de masă sau de seară, n timpul ct noi i-am ncărcat roaba pentru un tur nou, el ne prezenta crmpeie din ceea ce a născocit ntre timp.

Producţia sa din anii de detenţie nu poate fi nsă considerată literatură de nchisoare, n sensul obişnuit al cuvntului. Att prin tematică, ct şi prin imaginaţie, el a ncercat să se distanţeze de situaţiile de moment, de viaţa mizeră trăită. Iar dacă totuşi era atins momentul, a ncercat să elaboreze ncă de pe atunci un nou limbaj poetic, transpunnd cele trăite (sau esenţa lor umană) ntr-o lume a poeticului.

Literatura, ca act creator, este nedespărţită de publicul receptor. Acelaşi lucru se ntmplă şi n puşcărie. Doar că aici, n covrşitoarea majoritate a cazurilor, scriitorul are de-a face cu un public neavizat. n orice celulă (fie vorba de celule n sensul propriu al cuvntului, fie de camere cu un efectiv pnă la 100-150 deţinuţi) se formează un public la orice subiect potrivit pentru a umple timpul nainte de orele mesei, ca să treacă timpul. Tematica pentru acest public este indiferentă.

Pskndi nu se destăinuia n public, ci doar faţă de un cerc restrns şi ales (…)

Noi, oamenii de rnd, n momentul cnd s-a nchis poarta mare n spatele nostru, putem spune că am scăpat de puşcărie.

Scriitorul, ieşind pe poarta nchisorii, şi schimbă doar nchisoarea. Adevărata eliberare pentru el ar nsemna să aibă posibilitatea de a vorbi despre ce a trăit, pentru a se elibera de povara acelei experienţe crude, inumane. El este trebuie să fie conştient că experienţa sa umană a fost pentru omenirea ntreagă şi că nu-i este permis, prin vocaţie, să nu vorbească.

Dar Pskndi şi mulţi alţii s-au ntors n aceeaşi lume, şi-au regăsit nu numai familiile, dar acelaşi regim de opresiune, n plină funcţionare. n memoriile sale, problema care-l preocupă n primul rnd pe Pskndi Gza este răspunsul la această dilemă: iată de ce el vorbeşte relativ puţin despre ceea ce a trăit n cei şase ani de detenţie, şi mult mai mult despre modul n care a reuşit pnă la urmă să se destăinuie n scrierile sale de după 1962, să vorbească totuşi. Procesul de transformare a scrisului său, acea căutare de un nou limbaj, de noi modalităţi de exprimare, care după cum am văzut a nceput chiar n anii petrecuţi după gratii, se extinde, devine predominant. n laboratorul lăuntric al scriitorului se naşte acea nouă modalitate care va face posibil să fie nţeles (de cei avizaţi), fără ca să fie nţeles (de cine nu trebuie). Această modalitate el o va numi absurdoid un stil şi un limbaj nrudit cu absurdul, care a devenit la modă şi la noi n a doua jumătate a anilor 60. Ionesco, Becket, Mrozek şi alţii i-au netezit de fapt drumul lui Pskndi, fără desigur să-l elibereze de frămntările căutării limbajului propriu (…)

Prizonier în URSS

 O mărturie din anii 50

 Vasile Baghiu

Vasile Gh. Baghiu a fost unul dintre sutele de mii de ostaşi ai armatei romne căzuţi prizonieri la ruşi. Detenţia sa n Gulagul răsăritean ncepe la 23 august 1944, după un an de front, la vrsta de 21 de ani, şi se ncheie n martie 1951, la vrsta de 30 de ani. Se ştie că foarte puţini s-au ntors n ţară. Tatăl meu a avut şansa să fie printre ei.

Ceea ce face nsă din el un caz aparte, aşa cum am spus, este faptul aproape miraculos că imediat după ntoarcerea acasă a povestit n scris tot ceea ce pătimise acolo. Puţini din cei care s-au ntors au aşternut pe hrtie imaginea calvarului din Siberia. Dintre aceştia majoritatea şi-au scris memoriile după 1989, ncurajaţi de vntul de libertate. Fireşte că pentru istorie faptul este extrem de important, dar trebuie spus că una e să scrii despre lagărele sovietice n 1952, şi alta n 1990.

N-aş vrea să insist asupra devenirii sale ca scriitor din condiţia de ţăran, pentru că mai important mi se pare a fi altceva. Mă gndesc tocmai la curajul remarcabil de care acest om a dat dovadă scriind n plină perioadă stalinistă, cnd n jur se construia socialismul, iar literatura era invadată de proletcultism, o carte mpotriva ocupantului sovietic. Şi nu s-ar putea spune că această secretă şi subversivă acţiune a sa era ingenuă, adică a unui ţăran dăruit cu un autentic talent de povestitor şi care şi urmează vreun imbold natural al rememorării, ci pe deplin conştientă.

Există cel puţin două argumente n acest sens.

Unul ar fi conştiinţa de autor care răzbate din fiecare rnd cu grijă caligrafiat al caietelor sale. Ţăranul Vasile Gh. Baghiu devine scriitor prin conştientizarea calităţii de martor pe care şi-o asumă ntr-o lume romnească redusă la tăcere prin teroare şi crimă. El se adresează mereu unui cititor ipotetic n ncercarea de a salva adevărul, iar perspectiva narativă este a unui om simplu care nu făcuse dect şapte clase de nvăţătură şi care nu complică ideologic textul. Tocmai de aceea cartea sa este un document extrem de valoros.

Celălalt argument este atitudinea anticomunistă pe care a avut-o toată viaţa. Ca să rămnă un om de onoare preferă să muncească pe şantiere şi prin păduri, căci pămntul i fusese luat şi ntre timp devenise tatăl a patru copii pe care trebuia să-i crească. Avea obiceiul să povestească peste tot despre prizonierat, iar accidentul de muncă n care a murit n 1974, pe un şantier din Iaşi, este nvăluit n mister, martorii relatnd lucruri diferite.

Cred că Vasile Gh. Baghiu ocupă un loc aparte n cadrul literaturii de sertar…

Am ales această cale spre adevăr

Mihai Creangă

 n vara lui 1988, Petre Mihai Băcanu mi-a mpărtăşit ideea de a scoate un ziar clandestin , mpotriva dictaturii ceauşiste. La această ncercare, n afară de noi doi, au mai fost: jurnalistul Anton Uncu, inginerul electronist Ştefan Niculescu Maier, maistrul tipograf Alexandru Chivoiu, matriţerul Nicolae Neacşu care a confecţionat presa de tipărit şi economista Elena Gheorghe, care ne-a pus locuinţa sa la dispoziţie.

Una din motivaţiile amintite n micul articol pe care l-am scris atunci, Am ales Romnia, a fost: … n toată presa noastră de azi (de atunci n.n.), nu mai răzbate nici măcar umbra unei opinii care să reflecte tristele realităţi ale ţării am ales această cale spre adevăr. Procedeul de tipărire era foarte greoi. Hrtia trebuia umezită, trecea imprimată la această presă, filă cu filă, şi după ce terminam tot tirajul pe prima parte (ntre timp se uscau foile), ar fi urmat să imprimăm şi a doua parte. Voiam să fie măcar 3.000 de exemplare şi ne gndeam că primejdia cea mare va fi la distribuirea ziarului. Pnă atunci, speram să nu fim descoperiţi. Din păcate, au ştiut prea mulţi despre ntreprinderea noastră, de undeva s-a scurs o informaţie şi am fost arestaţi cnd nu apucasem să tragem dect o zecime din tiraj (300 de asemenea foi), să le imprimăm pe prima parte, fără să fi făcut corectura.

Pe mine m-au arestat (am aflat pe urmă) la două zile după colegii mei, Anton Uncu şi Petre Mihai Băcanu. Urma să plec ntr-o delegaţie şi colegul cu care trebuia să mă ntlnesc a constatat că nu mai apar. Am fost urcat ntr-o maşină cu număr de Timişoara şi dus n arestul din Rahovei. Pe urmă, mi s-a părut şi ăsta un semn dumnezeiesc, că era numele Timişoarei implicat.

Am stat n arestul Securităţii Direcţia a 6-a cercetări penale 93 de zile şi a urmat un domiciliu obligatoriu la Trgu Jiu, din care am scăpat după 22 decembrie 1989. Aici sunt oameni care au stat ani grei n puşcărie şi n condiţii infinit mai dure dect cele n care am stat noi. Aş zice că, prin comparaţie, detenţia noastră a fost ca ntr-un hotel de lux. Binenţeles, nici o clipă nu mi-am mai văzut colegii, nu aveam nici o ştire din afară şi eram fiecare n celulă separată. Am avut norocul ca fereastra de la celula mea să dea spre o aripă de la Patriarhie era postul Paştelui, fiind iarnă, ntunericul cădea destul de devreme şi vedeam mereu aprinsă o luminiţă acolo, pnă trebuia să trag obloanele. Ştiam că mă rog lui Dumnezeu şi că am un semn prin acea luminiţă, pe care o vedeam de la căderea serii.

Am avut doi anchetatori: unul juca rolul anchetatorului rău, celălalt al anchetatorului bun era clar că erau roluri, pentru că se urmărea, ca şi nainte prin tortură, de data asta cu metode bine puse la punct, ruperea personalităţii. Şi atunci, erai ca ntr-un duş-cald duş-rece. Tot timpul se intersectau. Erai mpins, prin ntrebările lor, să-ţi imaginezi feluritele scenarii pe care se derula ancheta. Asta iar ţi crea o nelinişte extraordinară, fiindcă te gndeai tot timpul că va duce la anumiţi oameni nevinovaţi care n-avuseseră legătură cu noi dar anchetatorii ne sugerau asta. Şi am găsit n Cartea neagră a comunismului o mărturie a unui rezistent maghiar, a cărui observaţie este fundamentală pentru nţelegerea tipului ăsta de anchetă comunistă. El spune că deosebirea ntre poliţia secretă comunistă şi cea nazistă nu constă n nivelul lor de brutalitate sau de cruzime. Camera de tortură a unei nchisori naziste era la fel ca aceea a unei nchisori comuniste. Diferenţa era n altă parte: dacă naziştii te arestau ca dizident politic, voiau n general să-ţi cunoască activităţile, prietenii, planurile ş.a.m.d. Comuniştii nu se ncurcau cu asemenea lucruri. Ei ştiau deja la arestare ce fel de mărturisire trebuie să semnezi. Tu nsă, evident, nu ştiai. Şi binenţeles, pe parcursul anchetei, ţi se strecura speranţa că pedeapsa va fi doar de 2-3 ani… Pentru ca, n final, vina pentru care am semnat să fie complot mpotriva ornduirii socialiste, n sfrşit, pedeapsa era condamnarea la moarte şi confiscarea totală a averii marea avere fiind un apartament plătit n rate. Ţin minte că le-am spus celor doi anchetatori că va veni un moment n care nici eu n-am să mai fiu cel anchetat şi nici ei anchetatorii şi că aş dori să ţină minte că i invit eu la un pahar de vin, fiindcă voiam să stau cu ei de vorbă, să aflu totuşi ce-i mai ndemna, n anul acela, 89, cnd se ajunsese deja la lucruri cumplite şi ştiau, poate mai bine dect mine, ce se petrecea n ţară, să slujească o putere total ostilă oricărui om. i mai aştept şi astăzi n-au dat curs invitaţiei.

Deşi a fost, evident, scurtă această detenţie, de 93 de zile, pot să ntăresc mărturia celor care au stat ani mulţi n nchisoare, şi anume, că lipsa cititului este un chin ngrozitor. După două luni de zile am căpătat ziarul Scnteia. Era odios. Ei bine, l-am citit de la ştirile tmpite, cu tractoarele care au arat nu ştiu ct, pnă la anunţurile de publicitate. Şi cnd mă gndesc că intelectuali de o calitate infinit superioară au fost lipsiţi ani de zile de bucuria lecturii!

ncă un lucru pe care vreau să-l ntăresc, mărturisit de cei care au stat ani mulţi n nchisoare, este că pentru cel credincios este o uşurare enormă suportarea detenţiei, pentru că ajungi să priveşti acest lucru ca pe o ncercare pe care ţi-o dă Dumnezeu şi din pricina asta te străduieşti să ieşi cu bine din ea (…)

(…) Sunt multe mngieri de care ai parte ntr-o celulă. De pildă, atunci iarna fusese foarte blndă, primăvara venea mai devreme şi erau o mulţime de turturele n perioada de mperechere, şi o zburătăceală şi un gngurit; iar peste acest ton veneau vocile unor copii de la o grădiniţă din apropiere, care cntau, se jucau, rdeau şi astea erau sunete absolut minunate. Aş vrea să le mai aud aşa cum le auzeam atunci…

Domnul Mircea Martin a spus că domnul Balotă a descris att de puternic nchisoarea nct aproape că a făcut destinul său de invidiat. Vreau să vă spun că, ntr-adevăr, o asemenea experienţă este de invidiat. Nu pentru că am trecut eu prin ea, dar cred că nu strică nici unui om, pnă la urmă. ţi dă o anumită tărie. După ce am semnat condamnarea la moarte, acuzarea pentru care pedeapsa era aceasta, zece zile am fost lăsat n pace, să fierb n suc propriu, deşi din cnd n cnd mă gndeam că nu sunt ei nebuni să ne mpuşte pentru fleacul ăsta, dar am zis, dacă totuşi se ntmplă, cel puţin să-mi cheltuiesc timpul antrenndu-mă pentru acel moment. Şi n ce a constat acel antrenament? n două lucruri: pe de-o parte, mi rememoram toate greşelile, toate nemplinirile, toate păcatele, n primul rnd faţă de cei dragi. Pe de altă parte, citisem ntr-un roman cum unul dintre eroi, care urma să fie mpuşcat, se temea ca glonţul să nu-i pătrundă n ochi. mi rămăsese asta n memorie şi ntr-adevăr e terifiant şi atunci am nceput să desfac momentul ăsta şi să-l tot trăiesc, să privesc acel glonţ, pnă am ajuns să-l privesc cam o jumătate de oră. După aia mi-am spus: dar va dura o zecime de secundă. Şi realmente m-am liniştit.

Tot la mngierile de care poţi să ai parte (şi de care cei care au stat la nchisoare n prima perioadă n-au avut parte) mai vreau să amintesc că, după o lună jumătate sau două, atunci cnd am primit şi Scnteia, am avut dreptul la un pachet. Şi iar au făcut o greşeală: pe un borcănel de plastic nevasta mea scrisese: miere + polen, iar ei n-au rupt eticheta. Şi scrisul ei acolo a nsemnat ceva extraordinar era singura informaţie pe care o primeam despre ai mei.

Mulţumesc pentru momentul de azi Fundaţiei Academia Civică, pentru că a considerat că modesta noastră experienţă se cuvine evocată aici, mulţumesc PEN Clubului, care a acţionat n favoarea noastră, a celor trei ziarişti, despre care ştiau, organizaţiei Amnesty International şi multor oameni care, din proprie iniţiativă, au ncercat să protesteze faţă de arestarea noastră. Şi vreau să mulţumesc şi unor umbre, astăzi, din păcate: doctorului Zorel Filipescu, care, deşi era n vizorul Securităţii, datorită fiului său, Radu Filipescu, care fusese arestat, a telefonat şi le-a adunat pe soţiile noastre, le-a ncurajat şi le-a nvăţat să facă o scrisoare comună şi tot el s-a ocupat ca scrisoarea să ajungă la Europa Liberă. Şi mai vreau să mulţumesc inginerului şi poetului Gheorghe (Barbu) Ursu, care a fost omort n acel arest, şi eu cred că moartea lui a schimbat n bine destinul nostru. Fiindcă nu ştiu dacă chiar au vrut să-l omoare, ar au vrut să-l chinuie şi l-au chinuit peste măsură, şi ntr-un fel moartea lui ne-a salvat pe noi de un destin mai puţin blnd dect cel pe care l-am avut.

Istoria stalinismului în România

Victor Frunză

Nu m-am gndit să scriu o carte despre ceea ce am numit generic stalinismul n Romnia, dect cnd mă apropiasem deja de vrsta de 40 de ani. Acumulasem suficiente ntrebări, revolte, nedumeriri şi eram de mult conştient că mistificarea istoriei devenise o normă. A cerceta adevărul istoric, fie şi numai pentru tine, dar mai ales a-l pronunţa cu glas tare şi pentru alţii, scoţndu-l astfel de sub teroarea minciunii, era o modalitate de a te smulge din modul de existenţă specifică celor mai mulţi: a omului cu conştiinţă dublă. Ştiam că preţul eliberării de povara dublei conştiinţe va fi scump, extrem de scump, acest pas, plasndu-te n mod automat n conflict cu regimul de dictatură. (…)

Aşa am nceput deci să scriu o istorie a Partidului Comunist Romn, pe care n gndul meu am numit-o Istoria stalinismului n Romnia, pentru că şi după moartea lui Stalin stalinismul a continuat să existe. Iar la noi s-a consolidat şi mai bine. n timp ce n Rusia, stalinismul căpătase forme mai edulcorate, hruşciovismul deja demascase şi anumite erori alte trecutului (inclusiv dezafectase Gulagul), iar gorbaciovismul reprezenta o negaţie a lui, la noi, stalinismul romnesc, sub Ghorghiu-Dej, ncremenise sau evoluase ntr-o formă originală, dar nu mai puţin infernală, iar sub Ceauşescu, aberaţia stalinistă reuşise chiar să blocheze mersul istoriei. Chiar n timp ct scriam această carte, stalinismul romnesc era o excrescenţă feroce. Am dat de el fără să am acces la arhive deşi n anii optzeci, cnd lucrarea a apărut n Vest, am citit n diverse publicaţii din exil că aş fi reuşit să nşel vigilenţa partinică şi să mă documentez n secret n unele din ele dintr-o documentare pe multiple planuri, adunnd tabloul ntreg, ca ntr-un joc de puzzle, din frnturi. Aceasta este o primă parte, cea care privea laboratorul strict personal, ştiut numai de mine, pentru că nu dau la iveală un lucru nou: nu erau numai Sighetul, Gherla, Văcăreştiul, Aiudul, Rahova, nchisorile Romniei, ci toată ţara era o nchisoare ngrădită şi care se definea prin aceea că tuturor ne lipsea esenţialul, libertatea.

Am scris-o deci pe ascuns. Singurul om care a ştiut de existenţa cărţii şi de preocupările mele reale, după ce mă ntorceam de la facultate, era soţia mea, Natela Frunză (născută Sulakadze), de origine georgiană-rusă, şi care a avut cu mine o solidaritate tăcută extraordinară, pentru care i sunt recunoscător. Am ncheiat cartea pe la sfrşitul anului 1975. Pe la sfrşitul anului 1976, am nceput să o transcriu. Noi nu am avut un samizdat. Am abordat nti această variantă, de a o face să circule pe ascuns, editnd cartea, adică să o bat la maşină n cteva exemplare ntr-un format mic, dar am renunţat, din cauză că eram sigur că n lanţul cititorilor, transmiţnd-o din mnă n mnă, nu va dura mult şi la una din primele verigi, se va prăbuşi totul. or, scopul meu era, ntr-adevăr, să o răspndesc, dar n acelaşi timp de a mă şi salva de la o represiune sigură. Am acceptat riscul, ştiindu-l, dar n acelaşi timp spunndu-mi că sacrificiul nu trebuie făcut oricum, prosteşte. Am adoptat varianta de a trimite textul cărţii n Occident. Ştiam că interesul pentru scrierile provenind din Est, mai ales dacă abordează domenii interzise, este, mai ales n Franţa, destul de mare (apreciere nsă prudentă, din pricină că prioritatea, observasem acest lucru, o aveau manuscrisele venite din URSS, Cehoslovacia, Polonia). Nu ştiam care i va fi soarta, temndu-mă şi de o posibilă lipsă totală de interes şi deci de inutilitatea riscurilor asumate şi a eforturilor. Am adoptat transcrierea pe foi de ţigară sau de biblie, cu creionul cu vrf foarte fin, pe care l ascuţeam la 4-5 rnduri, scrisă cu litere care se pot citi numai cu lupa, dar eu o făceam cu ochiul liber. O filă mi lua cam 3-4 ore. ntr-un an de zile am definitivat-o.

n momentul n care Goma şi-a nceput acţiunea sa (mişcarea Goma), n primăvara lui 1977, eu mă aflam spre sfrşitul transcrierii acestei cărţi, o carte disidentă, avnd mari regrete că nu avusesem prioritatea, cu toate că decizia mea de a scrie o carte de opoziţie fusese cu mult anterioară atitudinii sale deschise, din 1977. L-am admirat şi l-am preţuit pe Goma pentru tot ce a făcut şi acest sentiment l păstrez neştirbit pnă astăzi (…)

(…) n ceea ce mă privea, eu nu doream să plec din Romnia. Nu am scris cartea nici pentru a pleca din ţară, nici pentru a deveni celebru. De aceea, n acel moment, ntre posibilitatea de a-mi sacrifica această carte şi alte lucruri pe care le proiectasem, respectiv critica de pe poziţii de analiză a regimului Ceauşescu, şi a tăcea pnă la momentul potrivit, am ales tăcerea temporară, pentru a duce la bun sfrşit lucrarea, să o văd trimisă şi eventual editată. n anul următor, 1978, m-am decis să plec n Franţa şi să ntreprind personal demersurile necesare (…)

(…) Aşadar, am plecat n Franţa, n 1978, cu scopul de a căuta o editură care să-mi publice Istoria stalinismului n Romnia şi n acelaşi timp să public o scrisoare critică la adresa lui Ceauşescu, a situaţiei drepturilor omului n Romnia, pe care o redactasem acasă şi o nvăţasem pe dinafară, ca să nu mai risc şi transportarea ei. Filele Istoriei, un pacheţel minuscul, gros ct o ciocolată, le-am introdus n buzunarele unui balonzeid. Nu am fost controlat, cum mă aflam n vagonul de dormit de clasa nti, am trecut foarte uşor. Aş putea spune că, att ct a depins de mine, totul a mers strună. Securitatea avea să-mi preia cartea direct de la editură, iar pe mine să mă introducă n colimatorul ei la ntoarcere.

Ajungnd la Paris, primul meu gnd a fost să rezolv prima parte a problemei: găsirea unui editor pentru Istoria stalinismului n Romnia şi am nceput să contactez diferite case de editură. Am făcut o vizită la editura Gallimard (…)

(…) Robert Laffont mi-a răspuns pozitiv, la fel şi Flammarion. A trebuit să optez şi am avut proasta inspiraţie de a opta pentru ultima editură, la mijloc fiind Virgil Tănase. Am semnat contractul. S-a plătit chiar un mic avans, pe care nu l-am ncasat eu, ci o verişoară a soţiei. După aceea m-am ocupat de a doua problemă, pentru care venisem la Paris: difuzarea Scrisorii mele către dictator, pe care am predat-o agenţiei Reuters. Despre aceasta se ştie mai mult, pentru că a fost publicată imediat şi difuzată la Europa Liberă. n discuţia pe care am avut-o la Flammarion, o condiţie strictă pe care am pus-o editurii a fost de a nu se vorbi prin nici un mijloc de informare despre această carte, pnă nu apare. M-am napoiat n ţară, ntre timp Scrisoarea se auzise la Europa Liberă, Securitatea m-a luat n primire discret de la graniţă, am fost supus unei anchete care a durat timp de o lună şi jumătate (de la nceputul lunii septembrie, pnă n 16 octombrie), de trei-patru ori pe săptămnă, cte şase-opt ore de fiecare dată, n incinta Academiei Ştefan Gheorghiu, chipurile… de partid şi nu de securitate, dirijată chiar de Ceauşescu, eram doar liber, nu m-au arestat, şi… deodată aud, n octombrie, n timpul Trgului de carte de la Frankfurt/M, la Europa Liberă, ştirea că editura Flammarion a anunţat pentru anul următor apariţia cărţii Istoria stalinismului n Romnia de… , care va fi un punct de atracţie editorial (…)

(…) n 1979, n luna februarie, primesc un telefon de la editura din Paris, pentru completarea unor date biografice, comunicndu-mi-se totodată că, n aprilie, cartea va fi n librării. Era chiar preziua sosirii preşedintelui Franţei, Valry Giscard dEstaing, la Bucureşti, ntr-o vizită oficială la Ceauşescu (…) apoi Ceauşescu, la rndul lui, a fost invitat n Franţa. Nu dispun de documente sau dovezi, este doar o convingere din informaţii pe care, prin 1982-1983, mi le-a dat cu jumătate de gură nsuşi Virgil Tănase, că, printre altele, această carte a fost miza vizitei lui Ceauşescu n Franţa. Despre apariţia cărţii, din acel moment, nu s-a mai spus şi nu s-a mai auzit nimic. (…)

Urmare a unei represiuni n libertate la care am fost supus timp de doi ani (1978-1980), pnă la urmă mi s-a făcut vnt din Romnia. Securitatea a fost aceea care mi-a ales pnă şi ţara de exil: Danemarca, nct, n august 1980, danezii s-au trezit cu mine şi cu familia mea pe aeroportul din Copenhaga. Cartea a ajuns totuşi la conştiinţa romnilor. După apariţia ei, n 1984, la Aarhus, n limba romnă (n editura Nord), sub titlul Istoria PCR, postul de radio Europa Liberă a difuzat-o ntr-un serial. Postul de radio Vocea Americii, n limba romnă, a citit numeroase fragmente. A fost comentată n numeroase publicaţii de limbă romnă din afara graniţelor, inclusiv n organele scrise la Securitate pentru a i se anihila influenţa. n 1990, la iniţiativa domnului Gabriel Liiceanu, editura Humanitas, a editat-o sub titlul original (redactor M. Stoica). La lansare (la librăria Eminescu), cei care au dorit să o cumpere au stat cteva ore la coadă. (…)

Salutul PEN Clubului scriitorilor maghiari din Romnia

 Glfalvy Zsolt

 n numele PEN Clubului scriitorilor maghiari din Romnia, doresc pentru noi toţi, care ne-am ntlnit aici, pe marginea mării, zile bogate n discuţii interesante, n idei interesante, n cuvinte spuse cu responsabilitatea scriitoricească şi cu responsabilitatea morală.

Ana Blandiana a vorbit aici despre solidaritate. Cred că această solidaritate dintre scriitori, dintre oameni ai spiritului, e foarte importantă n zilele noastre, n această perioadă care este potrivnică spiritului, nu numai la noi, n toată Europa, ci n toată lumea. Solidaritatea oamenilor care gndesc poate să facă ceva, deoarece cultura, care este ntr-o criză adncă, trebuie să fie păstrată. Şi fără această solidaritate cred că barbaria internă care domneşte n aceste ţări nu poate fi oprită. Vreau să felicit din toată inima şi cu admiraţie conducerea PEN Clubului Romn, care a organizat această primă conferinţă regională, şi sper că aici se va naşte o tradiţie care va fi continuată şi n anii viitori. Ne vom ntlni ntotdeauna, vom discuta, eventual vom avea păreri diferite despre anumite lucruri, dar prin tot ceea ce spunem şi ceea ce scriem vom contribui la solidaritatea intelectualilor, a oamenilor care gndesc. Cred că strnsa colaborare n spiritul Cartei a celor două PEN Cluburi care există şi funcţionează n Romnia este un semn al acestei solidarităţi despre care am vorbit şi care trebuie să fie ntărită şi mai departe.

Jacek Bochenski

Preşedintele PEN Clubului Polonez

Viaţa mea înainte şi după închisoare

Experienţa mea personală de fost deţinut politic e foarte modestă: am fost nchis pentru o săptămnă, n urma impunerii legii marţiale de către autorităţile comuniste din Polonia anului 1981. a fost singura dată din viaţa mea cnd am dormit sub o pătură jegoasă, ntr-o celulă supraaglomerată, mncnd zeamă pentru deţinuţi din gamelă (…)

n septembrie, 1939, Polonia a fost ţinta a două acte de agresiune armată simultane. Acest lucru nu s-a mai ntmplat n nici o ţară din Europa. n 1939, n Romnia era ncă pace şi ea a putut primi pe teritoriul ei sute de refugiaţi şi exilaţi polonezi, civili şi militari. E un gest pentru care noi le suntem şi astăzi recunoscători romnilor. Prin contrast, Hitler şi Stalin şi-au mpărţit Polonia n două, ambele părţi căznd pradă unor cumplite atrocităţi.

n partea germană, au fost: exterminarea evreilor, mpuşcarea, devenită rutină, a membrilor reali sau potenţiali ai mişcării poloneze de rezistenţă, arderea satelor, spnzurările de prizonieri, decimarea intelectualităţii poloneze, torturile Gestapoului, raziile din Varşovia. Scriitorii s-au aflat şi ei printre cei ucişi, nchişi, torturaţi, la Auschwitz şi n alte locuri…

n zona de ocupaţie sovietică, au avut loc masacrul de la Katyn al ofiţerilor-prizonieri de război, mii de arestări n rndul aşa-zişilor duşmani de clasă, (proprietari, demnitari, jurişti, poliţişti şi preoţi), sute de mii de deportări n lagărele din Siberia sau n stepele ngheţate. Şi aici au existat scriitori printre cei ucişi, nchişi, deportaţi (…)

(…) Dacă acceptăm că 1989 a adus sfrşitul marii ncarcerări a popoarelor şi a naţiunilor din această parte a Europei şi că toţi ne-am obţinut libertatea deşi acest fapt este de asemenea pus sub semnul ntrebării de către unii atunci, n afară de ntrebarea dacă ntr-adevăr am lăsat totul n urma noastră, s-au mai ridicat şi alte probleme. Ne-am aflat noi satisfacţia odată cu libertatea? Ct de diferită e libertatea de tiranie? Cine sunt cei care au luptat pentru libertate: cei din nchisoare, ori gardienii lor? Sau poate chiar cei cărora nu le-a păsat deloc şi care nici nu conştientizează ce rol au jucat n această perioadă? (…)

Fenomenul anilor 70 a fost mişcarea intelectuală, care, virtual, a nlăturat cenzura, crend o cale subterană pentru publicare. Muncitorii au ocupat centrul scenei n anii 80, cnd sindicatul Solidaritatea a apărut, şi s-a transformat n timp ntr-o forţă politică de primă mnă a ţării. n cele din urmă a fost capabilă să forţeze comuniştii să cedeze puterea prima dată cnd acest lucru s-a ntmplat n lume. Scriitorii au jucat un rol activ n toate acestea, şi unii s-au trezit petrecnd perioade mai lungi sau mai scurte de timp n nchisori, sub o pătură murdară, pe un prici şi cu o gamelă.

Acestea sunt faptele. Dar totul pare că s-a oprit după 1989. Ca şi cnd pe toţi i-ar fi covrşit deodată sentimente de ruşine şi de nerăbdare. Astăzi unui scriitor nu-i place să-şi reamintească experienţa din nchisoare, şi nici publicul nu mai vrea să audă despre ea.

Generaţia războiului

Eugenijus Ignatavicius

Generaţia mea este generaţia celui de-al doilea război mondial, un timp marcat de fascism şi bolşevism. Suntem copiii războiului. Noi n-am nvăţat doar de la părinţi, de la şcoala şi de la biserica catolică. O mamă spunea că trebuie să crezi n Dumnezeu, alta zicea că nu există nici un Dumnezeu şi pe lume nu avem dect viitor comunist. O deosebită importanţă a avut-o n educaţia noastră pumnul KGB. Cartea vieţii n-am aflat-o n ziare, n-am ascultat-o la radio, ci am citit-o din urmele tancurilor lăsate pe drumurile copilăriei noastre.

M-am născut ntr-o ţară care se află la răscrucea dintre Vest şi Est, n vecinătatea a două mari puteri, unde am avut de nfruntat situaţii de forţă. După ce am fost ocupaţi de două ori prin cele două eliberări, cum se zicea, pădurile ne-au fost nimicite. Iar n perioada 1940-1953, populaţia noastră a scăzut cu o treime am pierdut, din 3,7 milioane locuitori, aproape un milion. Părinţii noştri, considernd că suntem doar nişte copii, ne-au spus să nu ne amestecăm n politică. Dar noi am considerat că adevărul trebuie spus n faţă. Cu toate fibrele fiinţei, noi simţeam că patria noastră a ncăput pe mna forţelor asiatice de ocupaţie.

Cei care au spus adevărul sau au ridicat arma mpotriva ocupantului au fost nimiciţi sau deportaţi n teritorii ndepărtate, n Siberia. Primele deportări s-au produs pe 15 iunie 1941. ntr-o singură noapte au fost duşi n Siberia, aproape de zona polară, 40.000 de locuitori ai Lituaniei, printre care 11.000 copii. n prima iarnă am pierdut foarte mulţi. S-a şi tras n oameni, mulţi au fost ucişi ori răniţi printre care şi un băiat de 12 ani.

Deportările au continuat n anii 1945, 1946, 1947, 1948, 1949 pnă n 1953.

Timp de 10 ani după al doilea război mondial, aproape 130.000 de familii lituaniene au cunoscut puşcăria ori lagărul de concentrare. ntre 1944 şi 1954 au luptat mpotriva ocupantului 50.000 de bărbaţi şi femei, dintre care au pierit 20.000. Numai două mii de partizani au fost prinşi vii, deţinuţi şi mpuşcaţi.

Poporul nostru a ajuns să se mpartă n mai multe categorii: o parte s-a opus, o altă parte a avut o atitudine pasivă, o parte au fost colaboraţionişti, o a patra categorie de oameni au fugit n Occident.

Rezistenţii care au supravieţuit cmpurilor concentraţionare şi deportărilor au revenit n ţară. n anul 1990, Lituania şi-a declarat independenţa de stat. nsă… partizanii de odinioară, deportaţii şi rezistenţii oameni cu o gndire diferită nu simt bucuria eliberării. Ei au sentimentul că au fost nşelaţi. Le e dat să audă de mii de ori condamnarea fascismului şi a nazismului. Dar nu aud pe nimeni că ar trebui nlăturate din omenire ideologia comunistă şi KGB-ismul. Cele două totalitarisme au produs un rău similar. Iar acum, foşti ofiţeri KGB şi nomenclatura comunistă s-au adaptat la forme noi, la alte meserii, ori afaceri. Neocomuniştii şi-au dat alt nume, s-au instalat n posturi importante ale ierarhiei de stat, i tratează pe foştii rezistenţi cu superioritate cinică: libertatea pentru ei, bunurile pentru noi.

Avem o societate bolnavă, care se sufocă din cauza creşterii infracţionalităţii, pragmatismului şi a libertăţii fără responsabilitate. Nu nţelegem de ce astăzi trebuie să se nfrăţească victima şi călăul? De ce comunismul, care a ucis 80 sau 100 de milioane de oameni, nu este condamnat? Infractorii, care n Lituania s-au făcut vinovaţi de genocid, sunt n libertate, cnd ar trebui să se afle pe banca de acuzare, n faţa ntregului popor. Vom ajunge la un al doilea Nrnberg sau nu? Eu sper că acest lucru se va ntmpla şi poate chiar la Vilnius. Umanismul trebuie apărat mpotriva celor care s-au făcut vinovaţi de acesta. Nu mai vrem să fie snge, nu mai vrem noi lagăre de concentrare dorim n schimb să existe protecţie morală internaţională. Altfel nu vom avea niciodată o societate sănătoasă. Celulele canceroase ale post-sovietismului trebuie nlăturate, pentru a nu intra n mileniul următor cu toată vina şi ruşinea comunismului şi KGB-ismului. Au ucis acestea attea milioane de oameni? Este cea mai mare culpă mpotriva umanismului şi democraţiei. n numele attor vieţi distruse, al victimelor care ne privesc din veşnicie, trebuie să apărăm această cauză. Astăzi ncă mai este vreme să acţionăm, mine va fi, poate, prea trziu.

Vorbim, iată, frumos despre vinovăţie, dar ne temem să-i condamnăm pe vinovaţi.

Poezia ca supravieţuire

Annie Bentoiu

 Tema comunicării de faţă o constituie un dosar de o sută de pagini dactilografiate la un rnd şi jumătate, cuprinznd o culegere de 90 poeme originale, plus cinci traduceri, n total aproape 2.300 de versuri. Toate poemele au fost compuse şi finisate n memorie de către un deţinut la Sighet. Autorul lor, Aurelian Bentoiu, a fost tatăl soţului meu, compozitorul Pascal Bentoiu.

La eliberarea sa din prima detenţie, n iunie 1956, grija sa dinti a fost să dicteze soţului meu, ca ntr-o febră, aceste poeme (…) Transcriindu-le, dorea desigur să le salveze, dar şi să-şi simtă memoria degajată de apăsarea lor. Odată textul bătut la maşină, l-a corectat, fără să-i aducă nici o modificare (…)

Memoria lui Aurelian Bentoiu a fost totdeauna excepţională, dar e sigur că şi-o dezvoltase foarte mult n captivitate. Totuşi, chiar pentru el, păstrarea acestei opere n integralitatea ei se dovedea un efort. Zilnic, n celulă, şi recita n minte unele poeme. O singură dată, şi amintea el cu recunoştinţă, i s-au dat hrtie şi toc, ngăduindu-i acolo, n izolare, să aştearnă unele din ele n scris. Foile le preda seara şi nu le mai revedea, dar imaginea lor vizuală l-a ajutat să fixeze dunele mişcătoare ale memoriei.

Poate că unele poeme fuseseră njghebate nainte de sosirea la Sighet, n alte nchisori; aici nsă regimul monocelular i-a fost impus timp de aproape un an. După mărturisirea lui, a fost experienţa sa cea mai chinuitoare. Principiul dominant pentru deţinuţii de aici a fost izolarea. O izolare ermetică (…) a deţinuţilor ntre ei. Nu ştiau n ce zi se află, nu ştiau cine e n celula vecină. Istoricul Constantin C. Giurescu, a cărui carte, Cinci ani şi două luni n penitenciarul de la Sighet (1994), ne dă cele mai preţioase amănunte, scrijelise zilele pe vopseaua interioară a uşii (…) Bentoiu, Giurescu, Victor Papacostea şi cţiva alţii, n lungile luni de izolare, să-şi stăpnească mintea. Giurescu şi Papacostea schiţau scheme de articole şi de lucrări, revizuindu-şi cunoştinţele de istorie. Bentoiu alcătuia poeme n versuri bine scandate, compuse ntr-un perfect echilibru clasic.

Au existat şi perioade mai destinse, n special după moartea lui Stalin. Deţinuţii au fost mutaţi n celule colective de patru sau şase persoane, li s-a dat voie să vorbească ntre ei (…)

Tot profesorul Giurescu ne relatează temele conferinţelor care s-au ţinut n diferitele colective. Ele priveau istoria, geografia, literatura; se povesteau cărţi, filme, călătorii. Aurelian Bentoiu a ţinut prelegeri de drept, a reconstituit procese, dar mai ales şi-a recitat propriile poezii: zece prelegeri, repetate. l putem imagina: prestanţa fizică, vocea care fusese cndva baritonală, experienţa oratoriei. Imaginăm şi publicul: oameni bătrni, ndureraţi, bolnavi, loviţi de soartă dincolo de puterile lor. Ei par a fi reacţionat mai ales la poemele de regret sau de gravă melancolie.

Fireşte, ne putem ntreba de ce acest om al legii a ales, ca formă de exprimare şi de rezistenţă, poezia. Răspunsul e simplu: a fost vorba de o vocaţie mai veche. Coleg n liceu, la Facultatea de Filosofie şi la Şcoala de ofiţeri de rezervă cu Camil Petrescu, la ntoarcerea din război dezbătuseră ntre ei care le va fi drumul n viitor: Camil a ales literatura, Bentoiu a sfrşit prin a se hotăr pentru drept. ncă din vremea liceului, publicase totuşi nişte versuri n Ramuri; n 1948, radiat din barou, se ocupa cu traduceri din Puşkin. Iar după experienţa carcerală, hotărrea lui, ne spunea el, era definitivă; nu s-ar mai fi ndeletnicit, dacă i-ar fi ngăduit-o soarta, dect cu literatura. Se documenta pentru o piesă n versuri nchinată lui Constantin Brncoveanu (l fascina trădarea Stolnicului) şi ncepuse nişte Amintiri, rămase la stadiul unor fragmente de o extraordinară prospeţime şi forţă de sugestie.

La data arestării sale, Bentoiu se afla n puterea vrstei: 56 ani. Era, spunea n anii 40 un contemporan (Mircea I. Manolescu, Arta avocatului, ed. Humanitas, Bucureşti, 1998), unul dintre cei mai mari avocaţi pe care i avem şi pe care i-am avut vreodată; era un agricultor pătimaş, care-şi transformase domeniul ntr-o fermă model; un om politic care ndeplinise cu cinste, ca liberal, funcţiile de subsecretar de stat şi ministru al Justiţiei. Venit de la ţară n adolescenţă, şi datora succesul exclusiv puterii sale de muncă şi unei inteligenţe neobişnuite. Şi deodată, n acest punct de maximă realizare a vieţii sale, se pomeneşte redus la condiţia de sclav, deposedat de toate, izolat de toţi, mpiedicat, mai ales, să acţioneze. Calitatea lui esenţială, ne spune acelaşi autor, este voinţa, voinţa de a realiza. El este un om care face, care lucrează, care realizează. La provocarea destinului, Bentoiu a răspuns făurind. Prin nsuşi faptul de a njgheba alcătuiri artistice, personalitatea umilită se nalţă deasupra destinului, caută a-l nţelege, a da suferinţei un sens şi ncearcă, ntr-un cadru de o urţenie sordidă, să reaşeze frumuseţea n drepturile sale. (…)

Suferinţa cu masca clownului

Doina Uricariu

 Voi vorbi despre I.D. Srbu, scriitor foarte important, care a scris n 1985 romanul Adio Europa, un roman premonitoriu att pentru ceea ce a nsemnat experienţa detenţiei politice n Romnia, dar mai ales pentru ceea ce avea să nsemne derizoriul preluării acestei experienţe grave, fundamentale, de către societatea de după 1990.

De ce l-am ales pe I.D. Srbu? n cartea lui Adio Europa experienţa detenţiei e mutată n realitatea n care se ntoarce fostul deţinut politic. Şi ei realizează că puşcăria din afara pereţilor unei puşcării este mult mai odioasă pentru că nu sunt marcaţi cu atta putere de delimitare nici gardienii, nici torţionarii, nici delatorii, nici cei cu care mparţi o suferinţă comună. n lumea din afara puşcăriei lucrurile se amestecă mult şi valorile sunt grav răsturnate.

n această carte sunt semne ale unei previziuni referitoare la alunecarea voită, premeditată n nesemnificativ a unor semnificaţii majore aparţinnd istoriei Romniei şi nu numai Romniei. I.D. Srbu a fost jucăuş şi a repus n prim-plan suferinţa acoperită de masca clownului, un soi de comentator care are oroare de a rosti cuvintele grave şi-atunci le mbracă n oarecare derizoriu. Acum, de la derizoriul pe care ţi-l asumi tu, ca subiect care ai suferit, şi care ai jena de a numi cu cuvinte mari propria suferinţă, şi pnă la derizoriul n care martorii acestei suferinţe vor să te alunge şi vor să basculeze nişte adevăruri, distanţa este uriaşă. Mărturia lui I.D. Srbu are un farmec deosebit şi o umanitate n plus, prin lacrima de clown pe care şi-o pune subiectul care a fost un deţinut politic, o lacrimă pe care am mai ntlnit-o n Sfidarea memoriei. Acolo aş spune că am ntlnit un soi de hedonism fizic al suferinţei: Alexandru Paleologu descoperea faptul că el cară tot mai multe căldări cu apă şi că munca fizică i mplineşte un trup de bărbat tnăr, n definitiv privat de o viaţă normală, şi această contemplare a unui trup care se face frumos n pofida tuturor avatarurilor avea şi un oarecare omenesc. I.D. Srbu ne spune ncă din 1985 că dacă nu vom privi, nu cu gravitate, ci cu un sentiment de onestitate, care se mpotriveşte oricărei forme ilicite de furt al memoriei Romniei, şansa basculării istoriei Romniei ntr-o subistorie este oricnd prezentă. Suferinţa nu este un privilegiu, ci un lucru pe care un destin şi-l asumă. Dacă nu ai avut acces la ea, nu nseamnă că nu intri ntr-o suferinţă mult mai gravă, care este cea a unei amnezii instalate de foarte tineri. Am ntlnit la I.D. Srbu acest accent fundamental: nu vă bateţi cu noi pentru că memoria voastră nu e memoria noastră.