În povestirile Anei Blandiana apar foarte mulți îngeri; totuși literatura ei nu-i angelică. Foloseşte numeroase elemente specifice scrierilor SF; totuşi nu poate fi socotită o autoare subordonată genului de ştiință fantastică. Fundalul e, de preferință, rural, cu verbele la trecut, dar nici urma de „nostalgie şi patriarhalitate”.

Stilul e mereu delicat, îngrijit, gingaș; dar nu-i deloc un stil „grațios”.
Dacă mi-ar fi îngăduit, în dorința de a-i găsi scriitoarei o definiție câtusi de puțin potrivită, să folosesc termenul ce mi se impune, aş recurge la unul uşor de calificat ridicol ori impropriu de nu si ireverențios: aş spune că Ana Blandiana e un delfin.
In scurta, simpla, superba O rană schematică (îmi evocă, păstrând proporțiile narațiunii, Bătrânul și marea de Hemingway), delfinul, eroul schiței, e între viață și moarte, între potolire și veghe. Aşa şi scrisul Anei Blandiana: e în stare intermediară, nu se ştie dacă
puterea-i fascinantă şi învăluitoare provine de la o absolută sinceritate ori de la o foarte meșteșugită şi subtilă artă. (Cel mai probabil e că iscusința și candoarea dețin părți egale întru obținerea fericit dozatei arome.) Ca şi făptura delfinului, scrisul Anei Blandiana e aerodinamic, cu totul menit vitezei și înainării; grației şi săltării. Jucăuș blând, prietenos, sprinten; arcuit, precis; și cât se poate de misterios. Este delfinul sensibil la vorbe ori impulsuri? Sau nu-i decât un melodic și îmbietor ansamblu de caractere strict geometrie, mecanice, cromatice? O izbândă energetico-musculară?

Așa şi vocația Anei Blandiana. Anevoie e a hotărî dacă-i mai cu seamă semnatara unor texte pline de farmec, ironico-emotional-melancolice sau o forță virulentă, o clarvăzătoare, o mesageră a dreptății.
Oricum are fi, pe lângă însuşirile delfinice, le arși pe ale ținutei (Care, cinstit vorbind, nici delfinului nu-i lipsesc: este și el o viețuitoare cu o ținută impecabilă.) Dubla ținută a poetei și prozatoarei: stilistică (din prea plin, măsură peste măsură) în primul rând si apoi civică, morală, umană. Cât e de curajoasa, mereu de neştiutoare de prudențe, concesii, subterfugii, refugieri in „nu ştiu, n-am văzut”, de nepricepută în utilizarea gesturilor și frazelor implicate de adaptarea soluției „fă-te că plouă”. Ținută de cavaler, de femeie care a îmbrăcat haina militară şi căreia nici Montherlant nici Malraux nici Jünger nu ar găsi ce să-i reproşeze. Si demna, discretă, nestăruitoare, lăsând multe nesoluționate pe de-a-ntregul, iubind umbra şi scurtăturile, oarecum în felul poeziei lui Rainer Maria Rilke căreia, ori de câte ori o citesc, îmi
place să o asemăn. In calitatea ei de creatoare se manifestă înzestrată cu doua atribute: milostivirea, compătimirea. Personajele (și cele bune și cele rele) și le privește doar din perspectiva acestora Și totodată e foarte dură. Aidoma unei lame de oțel de Toledo, de
Damasc: foarte fină, foarte elegantă, zveltă, simțitoare, numai ritm și vibrație; și vie, trează, gata de atac ori ripostă, primejdioasă. Da, primejdioasă înapoia nepărtinitoarei distribuiri a ploii şi peste cei buni peste cei răi, înapoia înregistrării atente a faptelor şi descoperirii integrale a sentimentelor, planurilor, intențiilor: fără pic de înverșunare, de ranchiună, dar şi de neroadă îngăduință. Începe mai totdeauna cu amănunte și vorbe nevinovate și de terminat termină în tonalități severe.
Și artistă – clătinat și îndesat. În Zburătoare de consum: cât de ușor am putea aluneca totul în grotesc ori prețiozitate ori funambulescă scorneală dacă un simț artistic sigur nu-i insufla a stărui asupra reacțiilor găinii-cloşcă, „înnebunită”, „isterizată”,„ dementă”. Țipetele acelea îngrozite (dincolo de orice capacitate a îndurării) restabilesc echilibrul tulburat de ieșirea de sub găoacea ouălor a unor îngerași dolofani. Reacția doamnei L., profesoară, academiciană, savantă materialistă și atee, e calmă, cum se și cuvine unui om de știință desigur nițel prea calmă, stârnește nedumerirea şi iscă o atmosferă dinspre factice. Cloșca însă răspunde miracolului în mod legitim: normal, sănătos, logic. E uimită, buimăcită, e scoasă din fire, e spăimântată, e în situație de imponderabilitate. Ea reprezintă bunul-simț omenesc și dă savuroasei relatări o stabilitate fără de care în locul unei excelente probe de virtuozitate și maliție am fi avut o satiră cu iz tendențios și o lucrare a închipuirii prea deșănțată pentru a putea să încapă în cadrul celor admisibile chiar si amatorilor de nuvele fanteziste. Cloşca – iată dovada irecuzabilă a talentului scriitoricesc!
Un delfin, o cloșcă… Desigur, pentru că Ana Blandiana, mai presus de orice, deține răspunsuri instinctuale corecte. E și deşteaptă și echitabilă şi se înduioșează când e cazul. E chiar bonomă, nu arareori. Curajul, la ea, nu-i rece; agerimea privirii nu-i înverşunată.
compatimitoare şi milostivnică, nu-i fâstâcită şi nu se pierde cu firea și spune tot ce are de spus: nu brutal, însă neocolit până la capăt.

Mlădiul, zglobiul delfin; dar și vânjos, parcă supersonic, parcă receptor și emițător de unde si semnale ce altora le scapă (ori nu le scapă, le ocolesc). În ponderata și potolita indignare a Blandianei bate o cadență de viață, o silă de prostie și silnicii puternic sprijinită pe
dexteritatea artei si pe vigoarea morală. Complementar: un surâs, tainic și el, și o propensiune ancestrală spre absolvire. Greu e să răpui o asemenea ființă ori să nu-ti pleci urechea unui astfel de glas.

Din Nicolae Steinhardt, Drumul spre ishie, Polirom, 2014

Publicat inițial în Transilvania, XII (LXXXIX), nr. 5/1983, pp. 33-34.
Nuvelele despre care scrie N. Steinhardt au fost publicate de Ana Blandiana in Proiecte de trecut (Editura Cartea Românească, 1982).