Înainte de a merge mai departe
Trebuie să deschid o paranteză
(Adică un capitol din carte
Sau din poveste)
Despre cineva care nu este
Nici maidanez, nici maidaneză.

De fapt, în cazul lui,
Epitetele nu explică nimic,
Mai bine să vă spui
Că este vorba de Arpagic.

Și când am spus Arpagic
Cred că e suficient
Ca să nu mai explic
Și să știți pe moment

Cine este acest personaj,
Pe care-mi permit
Să-l numesc cel mai vestit
Motan din oraș.
Căruia i
S-au scris poezii
Și i s-au făcut portrete,
Asa cum se obișnuiește printre vedere;

Despre care, pe lângă toate,
S-au făcut și desene animate
Palpitante și pline de umor
Date la televizor.

Ei bine, după toate aceste succese
De necontestat
Și de necrezut,
Arpagic, cum era și de așteptat,
S-a cam încrezut.

Dar nici nu e de mirare:
Când iese la plimbare
Toată strada emoționată
Se îmbulzește să-l vadă;

Ferestrele se dau de perete,
Copiii uita de caiete,
Crengile se apleacă peste gard,
E o aglomerație ca pe bulevard,

Mașinile sunt obligate
Sa încetinească,
I se aruncă ocheade
În manieră pisicească,

I se dau flori,
Pâine cu sare,
Câte-o scrisoare
În plic
Și toată lumea strigă
,,Arpagic!”

El înaintează important și hai-hui,
Dă un sfat, ascultă un protest mai sonor
(Ca acela al unei cloște cu pui
Împotriva unui motan vânător),

Distribuie zâmbete, strângeri de labă,
Câte o amendă
Sau, mai degrabă,
Admonestare
Și toată lumea e atentă
Și recunoscătoare.

Ba se suspenda
(să vezi și să nu crezi)
Până și luptele dintre maidaneze și maidanezi!
Și (culme a culmilor) mi s-a relatat
Că un șoricel,
Care-aștepta să fie înșfăcat
De Domnia-Sa,

Scâncea subțirel
Printre suspine:
,,Ce cinste pentru mine
Să mă înghită chiar El!”

În aceasta situație năzdrăvană
Mi se pare normal
Ca Arpagic nu-mi mai încape în blană
Și se crede fenomenal.

Încât chiar mă mir, în consecință,
Că mai răspunde când îl chem
(Oferindu-i, bineînțeles, drept recunoștință,
Un poem!).

Probabil ca în firea
Lui de celebritate
Ajunsă la apogeu
Mai răzbate,
Câteodată,
Cu greu,
Ca o erată,
Amintirea
Că e personajul meu…