Cine judecă după aspecte exterioare va vedea în aceste pagini de proză ale Anei Blandiana doar expresia unei travestiri. Căci atmosfera e aproape aceeaşi cu a liricii sale, iar o serie de teme ale poeziilor sunt şi ele de regăsit, sub felurite înfăţişări.

 E cazul de a privi însă mai adânc pentru a înţelege că preocupările din Cele patru anotimpuri nu puteau fi slujite decât cu mijloacele prozei.

Poezia adună esenţe, contrage sensuri, comprimă, pe când proza dimpotrivă: amănunţeşte, dezvoltă, oferă câmp unor deveniri. Iar aici este vorba de experienţe sufleteşti ce implică o desfășurare antrenează un proces şi capacităţi de proiecţie pe o pânză larg desfăcută.

Toate cele patru naraţiuni cresc din senzaţia unei contrarieri interioare: autoarea, eroina mai bine spus, ase sentimentul labilităţii lumii concrete, mereu concurată, în reprezentările sale, de răsfrângerile imaginarului sau ale stărilor de vis. Trăită în aceste planuri, realitatea din afară dobândeşte reliefuri şi înfăţişări modificate, etern-fluctuante, care îi apar însă naratoarei pline de sens; ele îi aduc întrebarea dacă avântarea în imaginar sau scufundarea în vis nu este de fapt o trezire la o percepere îmbogăţită şi cu mult mai vie, mai proaspătă a realului, în forme care presupun o tehnică a iniţierii. […]

Deosebirea de M. Blecher e că acolo era o despuiere nemiloasă, plină de cruzime, a conştiinţei până la impresia de halucinaţie, pe când dincoace propulsarea în ireal e susţinută de o irepresibilă fervoare vitală. În contact cu atâtea reprezentări ale morţii, ale descompunerii, ale agresării viului, senzaţia de morbiditate nu se instalează totuşi pentru că simţurile percep avid toată excitaţia naturii, extraordinară dezlănţuire de culori şi sunete, de miresme şi miasme, venind de peste tot. Intensitatea comunicării cu natura ameţeşte conştiinţa până la epuizare şi abandon, amestec de bucurie şi durere, stare difuză, de unde poate începe saltul în ireal. […]

Să numim una dintre însuşirile de prim ordin ale scriitoarei: aptitudinea pentru fantasticul vizionar slujit de o excepţională imaginaţie poetică. Iar dacă ar fi să-i reproşăm ceva e tocmai gestul de a folosi prea des frânele, parcă intimidată de vastitatea propriilor resurse. Nu îndrăzneşte „totul” căci nu vrea să se piardă în abisurile chemătoare care o tulbură. […] Dar ce sărbătoare a stilului este scrisul prozatoarei, ce rafinată împletire de sugestii poetice în fastuoase desfășurări care aşază cartea în rând cu tot ce a dat mai preţios literatura noastră în direcţia fantasticului.

G. DIMISIANU, „Fantasticul poetic”, în România literară, nr. 38, 1977

Atunci când scriitori de reputaţie abordează un alt gen decât acela ce i-a consacrat, pe lângă o curiozitate firească, se naşte temerea ca gestul lor să nu fic pe cât de trufaş, pe atât de inutil. Cu această prejudecată şi cu un sentiment de curiozitate amestecat cu rezervă am deschis volumul de proză al Anei Blandiana. Titlul, Cele patru anotimpuri, replică la Botticelli şi la Vivaldi, e adecvat substanţei şi ambianţei fiecărui text şi, deopotrivă, tuturor laolaltă. Părţile sunt nişte reverii şi nişte variaţiuni pe o temă dată, tema confundându-se cu rezonanţa pe care cele patru momente ale anului o au în sensibilitatea mereu interogativă a autoarei. Într-adevăr, rezonanţă e cuvântul cel mai potrivit deoarece e foarte puţin concret şi traduce esenţa unei vibraţii lăuntrice, o simultaneitate de impresii; totodată, denumeşte exact un efect pe cât de impalpabil, pe atât de persistent și de învăluitor.

Tiparul compoziţional al celor patru naraţiuni este, în linii mari, acelaşi. Fiecare dintre ele debutează cu un fapt obişnuit, de care se leagă însă într-o dependenţă complicată, o impresie, o senzaţie puternică. În această fază nu sunt depăşite limitele unui realism psihologic penetrant, în bună tradiţie proustiană. Cele mai subtile reacţii afective capătă imediat relief în frază. Dar, treptat, acuitatea observaţiei atinge paroxismul, Şi astfel imaginile încep a se deregla. Ochiul e preaplin de forme, volume şi culori, nările sunt preapline de mirosuri puternice, sunetele lovesc timpanul, căpătând o altă consistenţă. Ca atare, percepţia se deformează, lucrurile începând a fi orânduite altfel, după o logică a irealului; urmează, aşadar, o firească şi inevitabilă alunecare în fantastic. Şi s-ar putea spune că, respectând întocmai preceptele, fantasticul se naşte dintr-un exces de realism, fiind o prelungire de drept a acestuia.

Andrei IOAN, „Ana Blandiana–Cele patru anotimpuri”, în Convorbiri literare, nr. 9, 1977

Debutul Anei Blandiana în proza epică beneficiază, cu evidenţă, plenar de pe urma experienţei sale poetice şi, nu mai puţin, a celei eseistice. Lirice, prin autoproiecţia în fabulos, prin subiectivitate, în genere, naraţiunile ce compun Cele patru anotimpuri sunt totodată […] moduri ale unei aventuri cerebrale, ale unei interogaţii. Meditaţia le este consubstanţială. Nu este o exagerare a afirma că Ana Blandiana scrie proză de cunoaştere. Instrumentul cunoaşterii: metafora. Metafora crescută din oniric. […]

Cuprinzând Cele patru anotimpuri într-o privire integratoare, fantasticul lor ne apare ca unul care, potrivit înseşi specificării autoarei, departe de a fi „opus realului”, „este doar o înfăţişare mai plină de scmnificaţii a acestuia”. Delimitându-i genul propriu, locul său este în domeniul fantasticului oniric senin, lipsit de elementul terifiant, al fantasticului revelatoriu, de tipul celui cultivat de Eminescu sau, astăzi, de Mircea Eliade. Cele patru proze sunt tot atâtea basme, basme moderne, sau, şi mai precis, poeme meditative insinuate în poveşti. Scriind această carte, poeta Ana Blandiana şi-a dat cu succes examenul de admitere în rândurile prozatorilor. În rândurile prozatorilor din familia de spirite tutelată de Eminescu, de Villiers de l’Isle Adam, de Huysmans, şi din care fac parte, printre alţii, un Michel de Ghelderode, un Mateiu I. Caragiale, un Mircea Eliade, iar dintre scriitorii români contemporani: Ştefan Bănulescu.

Dumitru MICU, „Metafora epică” în Contemporanul, nr. 38, 1977

Cu Cele patru anotimpuri Ana Blandiana se impunc ca o excelentă prozatoare. Cartea conţine proze fantastice, pentru fiecare anotimp câte una. Prima, dedicată iernii, corespunde cel mai bine canoanelor ştiute ale genului. Se intitulează Capela cu fluturi. Întâmplarea se desfăşoară într-un spaţiu închis. La început e casa cu atmosfera ei grea, imundă. Eroina evadează, e firesc, într-un loc mai familiar. Aşa ajunge în micul parc din centrul oraşului (bănuim că e vorba de un centru). Ca hipnotizată intră în biserica din apropiere. De-abia acum intrăm propriu-zis în fantastic. Eroina e singură – detaliu extrem de preţios. Descoperă (prima dată fară nicio uimire) că înăuntru ninge; afară era totuşi soare. Apoi „vede” fluturii. Lucidă până la sarcasm, crede că e victima unei iluzii. Dar, când observă că fluturii există cu adevărat, se înspăimântă. […] Coşmarul se termină (sau de-abia începe) odată cu revenirea acasă în acelaşi cadru apăsător. De altfel, toate prozele din volum simbolizează o existenţă ciclică, pusă în acord cu un ritual cosmic.

Ne surprinde în povestiri, în afară de graţia scriiturii, înclinaţia vizionară. Mereu dăm peste câte un „episod de apocalipsă”, chiar dacă pretextul se dovedeşte a fi mai mult senzorial. Fireşte, acest tip de proză nu contrazice poezia. Poeta îşi reia aici în fond temele ei preferate. Povestirile (care sunt mai puţin „crepusculare” decât ale lui Michel de Ghelderode) sunt scrise toate la persoana întâi şi par mai degrabă pagini de jurnal decât ficţiuni absolute.

Cornel MORARU, „Ana Blandiana – Cele patru anotimpuri”, în Flacăra, nr. 37, 1977

Ceea ce frapează în prozele Anei Blandiana este insolitul faptelor, ieşite din norma lor firească, alunecarea pe nesimţite într-o zonă a misterului. Sentiment al „miracolului” în care naratorul intră fară tranziţie, „pierzând perspectiva comparativă a realului” odată cu cheia noilor situaţii, a căror stranietate „jignită” nu întârzie să se răzbune. Fiindcă dincolo de acel „climat prielnic transfigurării fenomenelor sensibile”, cum ar spune André Pieyre de Mandiargues, rezultatul nu e terifiant, reacţiile nu infirmă apetenţa eroinei pentru aspectul ascuns, pentru ceea ce ea însăşi numeşte „o anumită culoare care nu este întotdeauna adaptată la real”.  Această des-adaptare echivalează în fond cu o refracţie („lumea prin care trec se strânge în mine, refractată până la nerecunoaştere”), cu o suspensie a logicii faţă de care povestitorul mărturisește a nu fi avut niciodată „o prea mare simpatie”. Înaintând totuşi cu oarecare precauţie în spaţiul unei infrarealităţi, o face mai mult cu uimire decât cu spaimă, cu sentimentul unei nesiguranţe, dar fară oroare, evoluând mereu incitată de curiozitate. De aici şi falsa impresie a unor „proze fantastice”, în orice caz o modificare programatică a conceptului, inserată în text ca un avertisment: „Fantasticul nu este opus realului, este doar o înfățişare mai plină de semnificaţii a acestuia, şi, dacă memoria mea logică este într-adevăr lacunară, cea senzorială şi cea a visului îşi păstrează întreaga acuitate, rămânând într-o perpetuă şi halucinantă stare de veghe.” Transfigurare a realităţii, aşadar transgresare prin tensiunea simţurilor într-un teritoriu al reveriei, al visului-treaz, nicidecum explorare onirică, de unde şi distanţa apreciabilă faţă de dicteul suprarealist. Atâta vreme cât strucrurile epice rămân coalescente, fuzionând într-o „uriaşă metaforă neînţeleasă, deci cu atât mai frumoasă”, aparentul echilibru al părţilor se menţine prin însuşi refuzul unei decriptări, acceptare a intimităţii imaginarului, conştiinţă a reveriei. De fiecare dată însă, metafora ameninţă să devină „adevărată”, suspendându-şi de fapt statutul şi invadând înfricoşător realitatea. Astfel, traiectoria prozelor Anei Blandiana este una inversă, de la parabolă către faptul concret, iar condiţia naratorului s-ar dori neimplicată în metaforă, ex-centrică, de martor; nu de actant, ci de spectator: „Existam ca să pot vedea, existam ca să dau sens spectacolului”; sau: „eram spectatorul menţinut în viaţă ca să aplaud minunile şi care aplaudă pentru simplul motiv că a fost păstrat in viaţă”. Or tocmai acest privilegiu al supravieţuirii e în cele din urmă negat, contestat cu vehemenţă („dar eu nu voiam să aplaud. Eu nu voiam să fiu martorul înminunat al splendidelor şi dezgustătoarelor cataclisme”), de unde și asumarea deliberată a premoniţiei, avertismentului, vestirii.

Mircea ZACIU,„Ana Blandiana – Cele patru anotimpuri”, Steaua, nr. 10, 1977

Abolind numai aparent interogaţia proprie unui univers liric deschis meditaţiei dramatice, problematizării existenţei, Ana Blandiana optează, în cartea recent apărută la Editura Albatros, pentru o categorie de fantastic ce s-ar defini nu atât prin opoziţia faţă de real, cât printr-o transcendere spre esenţe a lui. Nu o fantezie debordantă, ci simpla investigare (cu mijloace poetice) a realului, împinsă pănă la ultimele consecinţe, conduce, în Cele patru anotimpuri, spre acea zonă a „realității imediate” în care se aşteaptă recunoaşterea miracolului perpetuu al lumii. Într-o estetică a tainei, poeta îşi află de altfel filonul, original, al lirismului său şi este probabil ca, din această perspectivă, proza să fi exercitat şi fascinaţia unui experiment. Dominant rămăne, ca şi în poezie, un violent sentiment al trecerii, ce se traduce, paradoxal, printr-o orgolioasă indiferenţă în faţa timpului, tentativă de apărare şi fals exorcism, tehnică de sustragere şi, în egală măsură, sfidare a laturii tragice a devenirii. […]

S-ar putea descifra în simbolica anotimpurilor, ce patronează, fiecare, în supratitlu, povestirile adegerii, şi o voit naivă trimitere la meandrele unui ciclu existenţial. O stare de spirit de o covârşitoare singularitate pare a-şi afla, în intenţia autoarei, de fiecare dată, un corespondent magic în dinamica anotimpului invocat, Ana Blandiana închizând această revelaţie în câte o metaforă, tulburătoare uneori (prin ideea profundei fraternizări cu cosmosul), alteori numai de o perfectă graţie. […]

Dacă în Vara predomină accente poematice, Amintirile din copilărie apar mai evident ancorate în fantastic. Avatarurile conştiinţei (totul se petrece în timpul unei plimbări pe domeniile unui banal–pentru neiniţiaţi–depozit de cărţi) se identifică prea mult cu o (re)întoarcere, după cum s-ar putea recunoaşte în casa cu înfăţişare desuetă dintr-un colţ neînsemnat al oraşului un loc al miracolului, o tipică intrare în labirint (există şi un labirint al memoriei), reşedinţa misteriosului administrator pe care îl reprezintă în relaţiile cu vizitatorii, cel mai adesea intimidabili, bătrâna spălătoreasă (zâna-torcătoare, parcă). Aventura onirică sau simpla dispoziţie asociativă apropie chipuri şi fapte mult distanţate în timp, înşiruire de sensuri ermetice revelabile totuşi – se sugerează – într-un altfel de spaţiu sau într-o asemenea clipă de graţie. Mirosul de fum, persistând ca o realitate deasupra paradisului iluzoriu de arbori în care se situează neobişnuitul așezământ recheamă din profunditatea memoriei, grădina copilăriei, biblioteca ostracizată odinioară în podul familiar al casei şi camera claustrului estival. Între cele două tărâmuri, punte suspendată între vis şi trezie, rămâne să stăruie în lumina autumnală, hieratică şi încărcată dc rod livada de gutui, locus amoenus de o nesfărşită ospitalitate, în afara căreia destinul îşi urmează cursul. Dincolo de eleganţa scriiturii, oarecum nehotărătă în a alege între imaginar şi verosimil (precum şi flamandul Michel de Ghelderode), poetei pare a-i fi îndeajuns să privegheze, încă o dată în Cele patru anotimpuri, la salvgardarea acelei infinit de prețioase „corole de minuni.”

 Rodica ŞUIU, „Ana Blandiana – Cele patru anotimpuri”, în Cronica, nr. 34, 1977

Proze ale memoriei involuntare şi ale timpului interior, naraţiunile Anei Blandiana îşi au nucleul în acuitatea senzorială halucinantă a unei clipe. Realitatea este adusă în scenă de o anume stare de spirit şi în același timp această stare de spirit se verifică prin modul cum sunt ordonate impresiile venite din realitate. […] E vorba, aşadar, în toate cele patru povestiri ce alcătuiesc volumul, de coincidenţe care, prin perfecţiunea lor, ating fantasticul şi în care un presentiment ori un impuls obscur apărut din adâncurile conştiinţei îşi găseşte întâmplarea sau peisajul care să îl nuanţeze, să îl amănunţească şi, deopotrivă, să îl transforme într-o amintire obsedantă. Dar dacă acesta e, în genere, mecanismul, trebuie adăugat că prozele au un sens simbolic, de natură morală. Tema lor comună e agresiunea impură în sfera conştiinţei și a valorilor. Neliniştea pe care o comunică e legată nu atât de stranietatea faptelor relatate, cât de gândul unei invazii insidioase, drapată uneori în seducătoare aparenţe, în zonele care semnifică integritatea şi securitatea fiinţei umane. […]

Ambiguitatea fascinaţiei şi a repulsiei, reunite într-un acelaşi trup, constituie regimul afectiv al tuturor povestirilor. […]

Proze ale unui poet, povestirile Anei Blandiana sunt o cufundare nu o dată extraordinar de precisă în lumea simţurilor, dar, totodată, povestiri cu o morală bine conturată, din care imaginile adevărului și frumuseții își reclamă drepturile pentru a fi exact intuite și plenar păstrate.

Dan CRISTEA, „Proze fantastice”, în Luceafărul, nr. 7, 1978

Despre prozele Anei Blandiana din Cele patru anotimpuri se pot spune astăzi lucruri care nu puteau fi rostite, cel puţin explicit, în 1977, anul primei apariţii a volumului. Recitesc ceea ce- am scris atunci, la scurtă vreme după publicarea cărţii, şi îmi dau seama că am lăsat pe dinafară pasaje şi impresii esenţiale, în directă legătură cu ceea ce cartea însăşi voia să comunice. Este astfel cazul episodului-cheie din ultima secvenţă a volumului, Amintiri din copilărie (Toamna), episod care marchează pentru eroină despărţirea brutală, violentă, de stagiul vârstei miraculoase: sub ochii nedumeriţi, dar cu ajutorul copilului-martor, tatăl îşi ascunde cărţile în podul casei, pentru ca apoi să le ardă în sobă. Nu se dă nicio explicaţie întâmplării, dar fireşte că tatăl face acest lucru de teama percheziţillor şi că episodul are loc pe vremea prigoanei şi încarcerării intelectualilor în primii ani de dictatură comunistă. Deţinerea de cărţi interzise sau socotite a fi periculoase pcntru regim constituia un frecvent motiv de detenţie.

Fantasticul, cum se ştie, este, printre altele, şi un mod de a spune ceea ce nu se poate spune, mod de a reprezenta indicibilul, imposibilul, inavuabilul, în genere domeniile secrete, ascunse ori trecute sub răcere. La Ana Blandiana, ceea ce nu poatc fi spus în aceste naraţiuni, altfel decât prin mijlocirea echivocului, incertitudinii sau ambiguităţii fantastice, ţine de multe ori de natura şi a interdicției totalitare. S-ar putea vorbi astfel de un fantastic politic, care subminează rcalitatea şi pe care autoarea îl ilustrează cu strălucire.

Nu sunt străine de acest aspect toate senzaţiile de angoasă, de gravă perturbare de sensuri, de păngărire spirituală şi repulsie fizică pe care le expun la un nivel hiperbolic toate cele patru proze ale volumului. Toate acestea au legătură cu o realitate trăită în chip acut şi, din acest punct de vedere, e semnificativ faptul că Ana Blandiana nu îmbrăţişează teza autonomiei fantasticului, ci, dimpotrivă, pentru ea, „fantasticul nu este opus realului, este o înfaţişare mai plină de semnificaţii a acestuia.” O asemenea „înfățişare mai plină” a realului trebuie citită, de exemplu, în tabloul mulţimilor care vieţuiesc exuberant, complice sau indiferent în spaţii şi momente degradante, absurde ori terifiante (teatrul din Capela cu fluturi, strada din Oraşul topit, cortegiul funerar din Dragi sperietori). […]

Trimiţând la lumea reală, ale cărei semnificaţii le îmbogăţeşte chiar subminându-le uneori, fantasticul trimite totodată la lumea imaginară a autorului. Este ceea ce se întâmplă şi în cazul acestor povestiri care, fără fac corp comun cu întreaga poezie şi cu toate textele semnate de Ana Blandiana. Sintaxa metaforelor ne permite să sesizăm câteva mişcări afective, intelectuale, meditative bine conturate. Imaginile legate de dublu, de trecere prin mai multe medii şi straturi, de reflectare şi iluzie optică (pasajul răsăritului, cu cei doi sori privindu-se unul pe altul, unul pe cer şi celălalt reflectat în apa mării este antologic), se impun atenţiei cititorului. Nu mai puţin frapante sunt imaginile ce comunică temele somnolenţei şi toropelii, pe cele ale refugiului sau ale impulsului ambulatoriu solitar. Dar ceea ce revine obsesiv în texte este figura oximoronică (oximoronul este, de altfel, unul dintre procedeele favorite ale fantasticului) a atracţiei/repulsiei: „frumuseţea devastatoare”, „senzualitatea ameninţătoare”, voluptatea otrăvită, excitantul profanator, lascivitatea fascinantă. Scriitura fantastică, aşa cum o demonstrează întru totul remarcabil textele Anei Blandiana, presupune o poetică bine definită ce tinde spre exprimarea ambivalenţei sensului.

Cele patru anotimpuri ne propune lectura câtorva din cele mai reușite pagini de proză fantastică scrise în literatura română. Există deja aici un peisaj fantastic semnat Ana Blandiana.

Dan CRISTEA, Postfață la volumul Ana Blandiana, Cele patru anotimpuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2000, pp. 118-119, 121-122

În Cele patru anotimpuri (Editura Albatros, 1977), Ana Blandiana nu părăseşte uneltele poeziei. Cele patru texte cuprinse în volum sunt niște dilatate poeme în proză, descrieri de stări subiectivizate extrem. Logica narativă este de esență romantică, natura, mediul înconjurător fiind reflexul unor stări sufleteşti. Sub presiunea tentației eseistice, autoarea nu renunţă însă lacomentarea situațiilor, ci, detaşându-se, ne impune interpretări şi îşi numeşte stările. În acest sens, ni se propune chiar o circumscriere a fantasticului care „nu e opus realului”, ci este doar „o înfăţişare mai plină de semnificații a acestuia”. Căci „a-ţi imagina înseamnă a-ți aminti. E vorba de un tip de amintire care se bazează pe memoria senzorială şi pe cea a visului înlocuind, în parte, memoria logică, ne spune autoarea.

Memoria senzorială şi cea onirică, reconstitutive după alte criterii decât ale logicii prozaice, construiesc spații (şi raporturi spațiale) bachelardiene ale imaginarului (clădiri misterioase, labirintice, imense, fluide, nestatornicite într-o stare de agregare) sau dilată, modifică perspectivele brusc, exacerbează receptivitatea, reactivează trăiri frenetice de subtextuală sau declarată intensitate erotică, rup cauzalitatea şi determinismul strict, schimbă sensul trăirii timpului, introducând sentimentul stagnării sau al ieşirii din timp, asigură acceptarea tensională sau neutră a miracolului care capătă valoarea realului. Dar aceste efecte ale memorici senzoriale sau onirice nu se exprimă printr-o dezagregare asintaxei în spirit suprarealist şi nici prin segmentarea sau supresitinea funcţiilor liante specifică noului roman, articulațiile frazei functionând conform unei retorici tradiționale. […]

Textele nu sunt însă complet epurate de istoricitate, scoase din coordonatele concretului spațio-temporal, şi viziunile poetice feerice sau apocaliptice (Vara. Orașul topit) conțin intenţionalitatea unor avertismente de natură morală, cu trimiteri chiar politice (cărțile arse ale tatălui). […]

Dintre cele patru anotimpuri, textul intitulat Toamna. Amintiri din copilărie ni se pare cel mai tensionat, cel mai interesant prin implicaţille lui istorice, sudat de o obsesie desubiectivizabilă, de natură socială. Cred că aici se află sansa unei reactualizări a posibilităţilor fantasticului în spiritul unui Bulgakov din Maestrul și Margareta sau, în alte limite, în spiritul prozei lui Mircea Eliade în care se descrie un caz de macantropie (urieşenie). […]

Ana Blandiana a intuit existența unei deschideri posibile şi a lărgit cu câteva grade orizontul prozei noastre. Iată un merit incontestabil şi durabil.

Dan CULCER, „Posibilitățile fantasticului literar”, în Vatra, nr. 3, 1978

Blandiana scrie proză poematică, fermecătoare mai ales printr-o plină de graţie indecizie între candoare şi introspecţie gravă. Anotimpurile sunt motivatia gesturilor  largi, falduri de purpură peste fereastra rămasă mereu închisă, prin care poeta vede lumea ca un copil care se răsfaţă, dar care, de fiecare dată nemulţumit cu atât, porneşte la drum lung colindând pieţele şi cimitirele, străzile metamorfozate. Substanța cărţii stă sub semnul unui temperament iscoditor, în ordinea ideilor, şi excesiv senzual, inducând starea aceasta şi lucrurilor cu care vine în contact, ca o zână totalitară care întoarce faţa anotimpurilor către propria-i existenţă. Un preambul avertizează înaintea fiecărui capitol în legătură cu dispoziția sufletească şi cu evoluția comportamentală a autoarei într-o situație sau alta, drumurile (mersul pe jos) fiind numitorul comun al tuturor justificărilor de acest fel. […]

Blandiana opreşte o clipă orologiile, le umileşte şi le lasă apoi să se reabiliteze indiferent de anotimpul pentru care bat.

 Ion HURJUI, „Ana Blandiana – Cele patru anotimpuri”, în Cronica, nr. 13, 1978

Proiecte de trecut (Ed. Cartea Românească, 1982) este noul volum de proză al poetei Ana Blandiana, un volum alcătuit din unsprezece povestiri în care sensibilitatea poetică nu cedează decât de două ori rigorii construcţiei narative (în Proiecte de trecut şi Biserica fantomă); Ana Blandiana se apropie de proză cu multă precauţie, ascunzându-se asemenea personajului său, Doamna L., în pagina cărții ca după „o perdea protectoare între ea şi lumea din jur”: iar după felul în care perdeaua este mai mult sau mai puţin transparentă se împart valoric şi naraţiunile cărții: O rană deschisă, Zburătoare de consum, La ţară, Reportaj, Cel visat, Gimnastica de seară ,Imitaţie de coşmar, Lecţia de teatru, Rochia de înger sunt povestirile în care vocea narativă vorbeşte despre sine ori despre o realitare închisă numai în sine, suficientă sieşi, o realitate „de gradul al doilea”, aparținând de cele mai multe ori unui spaţiu oniric. În aceste proze, viaţa se desface în două „felii” egale, între ce s-a întâmplat în vis şi ce s-a întâmplat de fapt existând mereu aceeaşi distanţă care separă două lumi cu legi deosebite de organizare, fiecare pentru sine şi fără şansa comunicării. […]

Atunci când reuşeşte să-şi stăpânească (dar nu să anuleze) „viciul” declarat („de a lăsa fantezia să se amestece ilicit printre adevărurile înconjurătoare, luându-le culoarea şi imitându-le forma”), Ana Blandiana scrie o proză care încântă.

Ioan HOLBAN, „Cât de scurt este spațiul unui vis”, în Cronica, nr. 38, 1982

Cele patru proze, corespunzând celor patru anotimpuri, mai degrabă biografice decât naturale, sunt deopotrivă poetice, fantastice și memorialistice. Scrise splendid, fără efort vizibil, te fac să te gândești 1a prozele lui A.E. Baconsky, deși experiența este alta. Ele nu trebuie interpretate numaidecât prin prisma unui simbolism complex. Au o natură sugestiv-poetică, izvorând dintr-o imaginație delicată și anxioasă.

Prima, intitulată Capela cu fluturi, stă sub semnul alegoric al iernii. E o proză fantastică, nu fără elemente suprarealiste. […] Dragi spectatori (alegoria primăverii) readuce motivul spaimei de senzualitate. Somnolenței invernale, cu amenințări plușate, îi iau locul nervozitatea, agitația, ascuţirea simțurilor. Revine și predilecția pentru viziunile onirice, de exemplu în episodul cu tânărul care se agață de bara tramvaiului fără s-o atingă și care piere apoi, ca și cum s-ar evapora. […]

 Vara, maturitatea, amiaza sunt sugerate în Orașul topit, o narațiune poate ușor diluată în prima parte, mult vorbită, mai ales în evocarea plăcerilor cam anodine ale mării, dar consistentă în imaginea orașului de sub caniculă: ca la Dali, cărțile și obiectele din casă se înmoaie, se întind, curg, biblioteca vâscoasă se revarsă pe covor, stucatura caselor cade ca niște lacrimi groase de materie, asfaltul se lichefiază, ființele sunt înecate treptat de această lavă fierbinte. După senzualitatea latentă, iernatică, după aceea primăvăratică nervoasă, iat-o respinsă și senzualitatea cotropitoare, încinsă, sufocantă a verii.

În Amintiri din copilărie e toamna senzualității: deodată plină de amintiri și amenințată de promiscuitatea senectuții. E cea mai frumoasă bucată din cartea Anei Blandiana. […]

Amintirile din copilărie au acel timbru cald și melancolic pe care-l dă biograficul, oricât transfigurat. Spațiile fanteziei sunt acelea cunoscute din proza fantastică a tuturor timpurilor, de la Poe și Hoffmann la M. Eliade: închise, etanșe, lumi în ramă.

 Nicolae MANOLESCU, „Livada cu gutui”, în România literară, nr. 11, 1982

Ana Blandiana perseverează în proză cu bune rezultate: după Cele patru anotimpuri din 1977, iată, i-a apărut de curând o nouă carte, intitulată Proiecte de trecut și care cuprinde unsprezece scurte povestiri. Poetice, fantastice și memorialistice, ca și precedentele, povestirile mai noi sunt la fel de enigmatice și de pline de mireasmă, deși scrise în general într-o limbă care nu face risipă de plasticități lexicale, albă, neologistică și elegantă. Remarcabilă este îndeosebi capacitatea tuturor acestor proze de a crea atmosferă. De la un punct înainte se observă însă în Proiecte de trecut un gust pentru evocarea realistă, pentru ironie și satiră, care lipsea în Cele patru anotimpuri. Mijloacele expresive se diversifică în chip evident și, chiar dacă nu pot anunța în Ana Blandiana un viitor romancier realist și social (ceea ce nu cred că va deveni), sunt sigur că scrisul ei se va modifica în continuare, îmbogățind cu elemente noi registrul sugestivului, misteriosului sau terifiantului, caracteristic prozei ei fantastice de până acum.

Nicolae MANOLESCU, „Tot felul de zburătoare”, în România literară, nr. 29, 1982

Extrem de ambițioasă, în intenția de a proiecta umila aventură umană în ordinea cosmică, proza Anei Blandiana se citește la diverse niveluri: social și politic, moral și epistemologic, estetic și filosofic. Spre deosebire de volumul anterior (Cele patru anotimpuri), povestirile pleacă acum de la realităţi social-istorice uşor identificabile de obicei o agresiune a societăţii asupra individului, smulgându-l din ordinea firii şi impunându-i legi arbitrare sfârşind însă într-o geografie onirică. Nu iraţionalul irupe în prozele Anei Blandiana, violentând lumea realului, ca în veritabila literatură fantastică, ci mai curând un amestec non-conflictual de fantezie și experientă imediată, cu finalităţi simbolice. De altfel, în Rochia de înger, autoarea pare să-şi definească metoda: reveria, amintirile, întâmplările trăite, auzite sau doar imaginate, toată această „istorie onirică” nu are nicidecum libertatea deplină a dicteului sau mişcarea involuntară a fluxului conştiinţei, ci se supune unor rigori ce ţin de „credibilitate” şi de logica internă a poveştii.

Deplasându-se de obicei într-o călătorie simbolică, naratorul doar e învestit cu o identitate precisă, în timp ce restul personajelor sunt arhetipuri şi măşti (intelectualul, mirele, mireasa, soldatul, unchiul, tatăl…), evoluând în decorul imens al lumii ca teatru. Chiar şi în Proiecte de trecut, unde impactul dramaticelor evenimente asupra psihologiilor individuale putea fi extensiv speculat, eroii se pierd în masa personajului colectiv: grupul de deportaţi. Ne gândim că un pretext epic similar – istoria adamică – îi prilejuia lui W. Golding Împăratul muştelor o amară viziune asupra societăţii şi naturii umane imperfectibile. Pe Ana Blandiana nu o interesează însă bietele alcătuiri omeneşti, cu legi strâmbe şi schimbătoare – şi cu aceasta anulează planul social de la care a pornit ci o „experiență fundamentală, esențială nu atât în ordinea istoriei, cât în ordinea universului”. Istorisirea se rezumă deci la momentele arhetipale: naşteri, supravieţuire, moarte, făcând abstracţie de mecanismul social ce a deraiat spre absurd la un moment dat, sau de schimbările ce readuc totuşi aceşti oameni în mediul din care au fost smulşi fără nicio justificare. […]

Preocupată de istoria omului vizavi de natură, mai curând decât de societate, proza Anei Blandiana reprezintă doar o altă faţă a poeziei sale. Genul se dovedeşte însă un teritoriu fertil pentru deosebita sa înzestrare. De ar fi să amintim numai darul de a însufleţi obiectele, de a le imprima viață interioară, încât acestea generează un univers – când agresiv, dezlănţuit, când tăcând misterios, dar niciodată inert. Această contemplaţie activă, demiurgică, are efecte ce ne amintesc de finalul Călăuzei lui Tarkovski: când privile îngheţate ale savantului și scriitorului se odihnesc pe paharele de alcool, când şi călăuza în interiorul zonei de mistere a fost decretată un biet debil mintal, când albul zilei şi interiorul unei umile încăperi sărăcesc existenţa la datele sumare şi mohorâte ale lui aici şi acum, o fetiţă priveşte intens un pahar: şi paharul se mişcă!…

Maria Ana TUPAN, „Proiecte de trccut”, în Steaua, nr. 10, 1982

Aflată la vârsta maturităţii reflexive, analitice şi sintetice, Ana Blandiana părăseşte, pentru moment, domeniul poeziei încercând o „disperată” căutare de sine printr-o dramatică reîntoarcere într-un trecut unde istoria personală este puternic marcată de cea socială, printr-o restabilire a contactului direct, imediat cu realitatea naturală şi umană a prezentului şi, în fine, printr-o încercare de reinserare în vasta pulsaţie a universului.

Demersul scriitoarei îmbină luciditatea critică şi tensiunea lirică, observația şi meditaţia, faptul şi visul, iar ceea ce domină, ceea ce constituie fundalul şi atmosfera învăluitoare este angoasa.

Poate pe urmele lui Raymond Ruyer, poeta imaginează universul ca pe o conştiinţă de dimensiune cosmică, incomprehensibilă şi incomensurabilă ce „visează”. „Cel visat” – care dă, de altfel, titlul uneia dintre povestiri – participă la ampla respirare cosmică, la comuniunea universală, dacă este conştient de locul ce i-a fost acordat. Determinismul metafizic nu exclude însă manifestarea liberă a personalităţii. În spaţiul-timp cam cât „o fluturare de secunde” ce-i revine, ea poate realiza tot ceea ce depinde de ea însăși în „încercarea de a însemna totuşi ceva”, mărturisind, scriind, căutând cu febrilitate, convinsă că trebuie să existe „o cale, mai presus de înţelegerea mea, de perpetuare a adevărurilor”. Volumul de faţă exprimă tocmai acest efort de căutare şi mărturisire a adevărului, fie şi parţial, fie şi relativ, dar sincer şi grav, despre sine şi lume. Adevăr parţial şi relativ deoarece pentru Blandiana „misterul lumii nu poate fi nicicand complet pătruns şi exprimat.

În orice caz, Ana Blandiana crede încă în „zbor” şi mai crede că numai „zbaterea” şi „ţipătul sfâşietor” o pot ajuta să se menţină astfel un timp dat. Volumul de faţă reprezintă mărturia dramatică a acestei scriitoare de mare talent despre sine şi despre o realitate complexă, dificil de descifrat, indiferentă, blândă sau crudă, dar neînchipuit de bogată, alcătuită din natură şi cultură (cultură a cărei negare este „crimă şi pângărire” în Zburătoare de consum), vis şi coşmar, credinţă şi istorie, individual şi social, om şi cosmos, realitate ireductibilă la clişee artificial impuse, dominată de o întrebare fundamentală şi fără răspuns, întrebarea „de ce?”.

Rodica LOCUSTEANU. „Proiecte de trecut în căutarea adevărului în Ramuri, nr. 7, 1983

Tipul de fantastic cel mai uluitor îl oferă însă chiar povestirea intitulată Proiecte de trecut. Pentru că maximumul de efect miraculos e obţinut cu minimum de mijloace. Totul rezidă în atmosfera extraordinară pe care Ana Blandiana, cu o scriitură limpede, sigură, fără pic de calofilie, reuşeşte să o instaureze. Într-atâta încât epicul propriu-zis se poate rezuma în câteva fraze. La începutul anilor ’50, într-o perioadă de mare suspiciune şi spaimă, un grup de nuntaşi e ridicat direct de la masă şi dus într-un loc din Bărăgan, în plină câmpie, unde, fără să aibă asupra lor decât cele câteva lucruri adunate în grabă, oamenii rămân timp de 11 ani, întemeindu-şi, practic, o nouă existenţă. Nu au nimic: apa de băut se procură greu, sarea lipseşte, nu cresc decât bălării, acoperiş e cerul liber ş.a. Nu sunt însă nici paznici, grilaje de sârmă ghimpată, ci numai interdicţia de a contacta satele din jur, respectată, de altfel, în mod monstruos, de ambele părţi, pe tot răstimpul ciudatei detenţiuni.

Paradoxul e, de astă dată, în întregime al timpului istoric. Blandiana demontează cu minuție mecanismul obscur al fricii; fără ostentație însă. Cei nouă încep să trăiască acolo, fără şanse prea mari, dar cu o inepuizabilă credinţă. Şi, încetul cu încetul, din grâul scuturat din pletele miresei şi adunat de ceilalţi nuntaşi, din cele câteva rădăcini comestibile, din sarea extrasă lacului sărat de la câţiva kilometri, din vânatul când şi când, viaţa începe să se închege; nu numai ca prezent, dar şi ca viitor. Aşezat şi gospodăreşte. Ca şi cum această colonie penitenciară în plin câmp, fără ziduri sau gardieni vizibili, ar fi un spațiu pur experimental pentru cine ştie ce fortă abstractă. […]

După 11 ani, tot aşa de subit cum fuseseră ridicaţi, nuntaşii sunt readuşi în satul lor şi reintegraţi existenţei normale. Numai că timpul cursese aici şi viaţa mediocră pe care ei o descoperă le deşteaptă mereu nostalgia oieumenei în care trăiseră mai bine de un deceniu. În lipsă de prezent şi de viitor, se ajunge, inevitabil, la construcţia, compensatorie, a unor proiecte de trecut.

Întâmplarea, ni se garantează, a fost absolut reală. Însă ea, aşa cum spune Blandiana şi despre ultima povestire, Biserica fantomă – „face parte dintre acele întâmplări care, deşi desfăşurate aievea, aparţin prin natura lor fantasticului, dar, trecute prin realitate, chiar dacă sub zodia miracolului, aduc irealităţii un prestigiu cu atât mai indubitabil cu cât ea, irealitatea, nu-i simţea nevoia.” Fără îndoială, aşa e. În cazul Proiectelor de trecut însă a arunca asupra irealităţii povara grea a iresponsabilităţii şi ticăloşiei umane înseamnă deopotrivă a disocia alcătuirile realului de o asemenea întâmplare – care, chiar petrecându-se cu adevărat, ar fi o flagrantă excepţie –, dar, în acelaşi timp, a atrage atenţia că recidiva e oricând posibilă. Ba chiar probabilă, atunci când condiţiile sunt create. Ceea ce, la urma urmelor, e foarte simplu.

Surprinzător, în cele mai multe din aceste proze ale Blandianei disting un foarte limpede timbru moral. N-aş fi crezut că se poate face proză fantastică implicând în asemenea măsură moralitatea (cu toate avatarurile şi consecinţele ei în viaţa socială), fără căderi sau pierderi fatale pe planul artei literare. Pentru că, dincolo de aura misterioasă – pe care povestirile din Cele patru anotimpuri mizau mai pregnant –, aceste ultime proze ale Anei Blandiana se revendică direct din miracolul realului, participând, ca veritabile piese de referinţă, la acel grav „concurs de reconstituiri pe care î1 declară în fiecare clipă istoria.”

 Dumitru Radu POPA „Realul, dar în formă semnificativă”, în România literară, nr. 23, 1983

Proza „propriu-zisă” a Anei Blandiana are toare atributele unei proze poematice, în cadrul căreia subiectul e redus la strictul necesar păstrării canoanelor genului, dominantă fiind capacitatea de sugestie, crearea unei atmosfere supraordonatoare care cuprinde, în cadrele ei fluide, gesturi şi fapte, figuri şi detalii învestite cu funcţii simbolice ori cu conotaţii ritualice. Nu stratul aparent al povestirii este cel care interesează în aceste proze, cât mai curând dimensiunea abisală, aceea care structurează o tectonică a profunzimii şi în care se regăsesc trecute prin retortele imaginarului subconştient toate obsesiile poetei. Astfel e volumul Cele patru anotimpuri (1977), în care fiorul fantasticului se împletește cu incursiunea în universul oniric şi autoanaliza, sondarea propriilor străfunduri sufleteşti. Nuvelele sunt tutelate de dimensiunea temporală (şi afectivă) a câte unui anotimp, ce creează ori modelează nu numai atmosfera, ambianţa evocatoare a naraţiunii, ci şi tonalitatca scriiturii. […]

Nuvelele Anei Blandiana din acest volum stau sub semnul confluenţei dintre realul banal, cotidianul uşor recognoscibil şi fantasticul construit din oglinzile strâmbe ale memoriei, confecţionat în retortele gândului întors asupră-şi, înspre straturile abisale ale conformaţiei sale. Insolitul oniric al nuvelelor, mărturiseşte autoarea, „ar putea să vină tocmai din lacunele atenției şi memoriei mele, lacune pe care, profitând de oboseala logicii, fantezia le va fi umplut în grabă cu pete de culoare capabilă să schimbe întregul aspect al întâmplărilor”.` Din aceste „fisuri” ale memoriei, din aceste simptomatice „lacune ale atenţiei” se recompun imaginile greu de încadrat ale prozelor Anei Blandiana în care reflexul mimetic şi înfăţişarea părelnică a visului îşi împletesc energiile semantice. […]

Mult mai ancorate spaţiul socialului, proiectate pe un moment istoric determinat, fără să ignore însă miticul ori oniricul cu implicaţii alegorice, sunt nuvelele din Proiecte de trecut (1982), în care echivocul empiric-imaginar se păstrează nealterat, iar dimensiunea parabolei este armonios camuflată într-o ţesătură epică desenată cu rafinament şi precizie, precum în Biserica fantomă, Zburătoare de consum sau povestirea ce dă titlul volumului, Proiecte de trecut.

Iulian BOLDEA, Ana Blandiana, Editura Aula, Braşov, 2000, pp. 40-42

Remarcabilă este și proza fantastică din Cele patru anotimpuri (1977) şi Proiecte de trecut (1982). Afirmând că „fantasticul nu e opus realului, este doar o înfăţişare mai plină de semnificaţii a acestuia”, Blandiana propune o viziune în care faptul insolit apare ca o prelungire a unei puternice tensiuni spiritual-afective, constituită în factor perturbator al „realului”. „Anotimpurile” sunt ale sensibilităţii exacerbate, oscilând între „irepresibila fervoare vitală” (G. Dimisianu) şi angoasa stingerii şi stagnării. Prozatoarea excelează în sugestia unor trăiri ambigue, în care senzualitatea contactului cu natura germinativă şi năzuinţa spre puritare se conjugă cu sentimentul descompunerii universale (Capela cu fluturi, Oraşul topit). O amplificare a registrului tematic şi stilistic, cu deschideri spre istoric şi social, aduce volumul Proiecte de trecut (1982). Subtila exploatare a echivocului real-imaginar (oniric ), a rupturilor din ordinea firească a evenimentelor, a jocului dintre realitate şi ficţiune, înscrie şi aceste proze printre reuşitele certe ale genului.

Ion POP, „Ana Blandiana”, in Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p. 91

Trei dintre textele volumului, Proiecte de trecut, O rană schematică, Cel visat, alegorii mascate ale concepţiei autoarei despre actul crearor şi meandrele receptării sale, adună, programatic, temele şi motivele semnificative ale scrisului Anei Blandiana. Moartea, figurată ca o componentă a vieţii., menită să îi acutizeze acesteia trăirile, viaţa ca vis sau viaţa ca teatru, motivul delfinului mort, metaforă a transfigurării artistice în criză, motivul insulei – ca experienţă totală, definitivă, sau al ochiului/privirii care agresează prin incapacitatea de identificare cu obiectul său, iată căteva dintre ocurențele simbolice care deschid calea spre descifrarea sensurilor din opera sa. Prima proză din volum, O rană schematică, se deschide cu motivul imanenței mortii acceptate („am ştiut că trebuie să mor”) ca posibilitate complementară vieții, de intensificare a senzaţiilor şi de repunere în drepturi a contemplaţiei –formulă de acces la esenţa lucrurilor şi a elementelor. […] În acelaşi spirit, Zburătoare de consum, următorul text al volumului, pune, în fapt, tot o problemă de receptare, Doamna L., „autoare de studii savante, doctor docent şi profesor universitar”, titulară a unui seminar de „Evoluţia ideilor ateiste în gândirea europeană”, realizează într-o dimineaţă, la ora şapte fără şapte minute, că, în locuI puilor de găină pe care îi aşteptase cu înfrigurare, din ouăle puse la clocit pe balcon ies doisprezece îngeri. Stupoarea evoluată în fascinaţie faţă de „propria incapacitate de a înţelege” şi finalizată în curiozitate, nu se va transforma nicio clipă în fervoare religioasă, deşi sesizează, calm, indusiv coincidențele numerologice mistice, „formația ei materialistă şi pregătirea ei filosofică n-ar fi putut să i-o permită”. Ironia continentă a autoarei este una întelegătoare.

Laura LAZĂR-ZAVĂLEANU, „Proiecte de trecut”, în Dicţionar analitic de opere literare românești (coord. Ion Pop), vol. III, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001, p. 423