Frânţi de oboseală şi aproape bătrâni, ieşim din secolul XX ca dintr-o îngrozitoare capcană pe care ne-am construit-o noi înşine. Capcana inteligenţei noastre creatoare de mecanisme mai puternice decât noi şi capabile să scape oricărui control; capcana orgoliului nostru aproape sinucigaş care, ambiţionând să schimbe lumea, a început prin a o distruge. „Mai binele este duşmanul binelui” spune un proverb românesc care ar putea deveni concluzia emblematică a acestui secol care a inventat comunismul şi fascismul sub pretextul construirii unei lumi mai bune, care s-a dovedit de fiecare dată monstruoasă. A considera că este vorba de povestea ucenicului vrăjitor nu e suficient, pentru ă, la o analiză atentă, nu numai efectele, ci şi premisele se dovedesc condamnabile. Prin cele două experienţe totalitare, prin care va rămâne în istorie ca un secol monstruos, secolul XX a încercat să schimbe lumea fără să ţină cont de dimensiunile şi necesităţile umane, şi pentru că omul, prin natura sa, se opunea acestor experienţe, s-a încercat să fie înlocuit prin altcineva: „omul nou”, un fel de Frankenstein, oribil personaj de laborator în care au fost distruse sistematic trăsăturile omeneşti pentru a putea deveni o maşină programabilă ideologic.

De altfel, ca şi cum ar fi vrut să ne convingă de nelimitatele sale resurse de cruzime, secolul nostru apune peste tragedia iugoslavă, în care se combină într-un fel aproape didactic cele două coşmaruri ale istoriei contemporane: comunismul şi fascismul. Cutremurul de conştiinţe în faţa crimelor, violurilor, exodurilor, epurărilor etnice petrecute în Balcani este mai mult decât o simplă reacţie umană sau umanistă: el este obligaţia de a recunoaşte că timp de o jumătate de secol s-a gândit într-un fel incorect. Timp de o jumătate de secol crimele naziste au fost privite ca nişte întâmplări absolut irepetabile, aparţinând prin excelenţă trecutului şi unei anomalii a istoriei definitiv încheiate. Surpriza de a le vedea reeditate astăzi este proporţională cu indiferenţa în faţa nenumăratelor gulaguri unde ele au continuat în tot acest timp, o indiferenţă departe de a fi inocentă. Popoarele balcanice, care au aerul de a se devora reciproc într-un război religios şi etnic de tip medieval, nu sunt prada unei nebunii subite şi naturale, ci a unui scenariu politic devenit realitate, fără ca actorii să-şi dea seama că nu sunt mai mult decât actori nici atunci când sunt ucişi pe scenă. Stalin, cu cinismul său fără frică şi fără ruşine, spusese că violenţa este necesară pentru a salvgarda şi consolida structurile politice. Atâta timp cât tragedia iugoslavă nu va fi gândită în termeni politici (şi nu numai etnici) ca o tragedie postcomunistă specifică, ea nu va putea fi înţeleasă în definiţia ei: un lanţ de confruntări declanşate pentru a salva şi menţine structurile comuniste prin mijloace naziste. Acest amestec aproape demonstrativ al posibilităţilor infernului experienţelor totalitare taie hotărât orice fel de nostalgie pentru acest secol care este al nostru şi ne obligă să acceptăm fuga înainte fără iluzii, dar fără spaime, ca înspre un fatal progres.

Un pesimist ca Emil Cioran susţine că „progresul nu e nimic altceva decât un elan spre mai rău”; dar ceea ce pare o concluzie logică la ieşirea dintr-o bibliotecă îşi pierde sensul la ieşirea dintr-o închisoare şi lasă uneori sentimentul periculos că schimbarea nu e decât stratagema de a inventa mai răul pentru a salva răul.

Stimaţi colegi, nu e un secret pentru nimeni că sunt româncă, deci că privirea mea aruncată asupra tuturor acestor lucruri este o privire aruncată dinspre Est. Cele două jumătăţi ale Europei au trăit istoria atât de diferit, încât au ajuns să definească diferit însăşi noţiunea de istorie. Aşa se explică fără îndoială faptul că, în timp ce noi avem sentimentul că abia intrăm în istorie, ca şi cum am fi predestinaţi să ne urmărim unii pe alţii în cerc sau ca şi cum istoria ar semnifica pentru fiecare dintre noi altceva. Întrebarea care se pune este dacă nu ar fi posibil să aducem lucrurile la un numitor comun, să le măsurăm cu aceeaşi unitate de măsură. De fapt, nu s-ar putea considera ca principal criteriu de demarcaţie între preistorie, istorie şi postistorie cantitatea de suferinţă pe care acestea o conţin? Sau poate – dar n-ar fi oare acelaşi lucru? – intensitatea timpului conţinut? În orice caz, în timp ce occidentalii au început să se plictisească de bogăţia lor de evenimente, noi ne grăbim să ne îmbogăţim cu orice preţ. Revoluţiile şi războaiele civile proliferează în puterea noastră de continent care ameninţă să se năruiască sub greutatea propriei istorii, prea zgomotoasă pentru a mai putea distinge visul murmurat al celorlalţi: „Les gens hereux n’ont pas d’histoire”. Iată de ce vă cer permisiunea de a continua printr-o mărturisire: mi-am invidiat întotdeauna colegii din vechile democraţii nu numai pentru libertatea de care beneficiau, ci şi – mai ales – pentru libertatea de a-şi putea permite să fie numai ei înşişi, fără obligaţia de a-i reprezenta şi pe alţii. Şi, chiar dacă acest privilegiu avea adesea ca revers singurătatea, am invidiat posibilitatea de a alege sau nu angajarea de a fi sau nu disponibil şi reprezentativ pentru ceilalţi. În ceea ce mă priveşte, am trăit întotdeauna între atâta suferinţă, teroare, sărăcie şi disperare, încât n-am avut niciodată libertatea alegerii. Dar vă mărturisesc că am resimţit, cel mai adesea, acest transfer de responsabilitate nu numai ca pe o aproape exaltantă solidaritate, ci şi ca pe un atentat la destinul meu strict literar. Şi chiar dacă sunt convinsă că tranziţia şi criza nu vor sfârşi niciodată, pentru că salturile înainte ale umanităţii sunt posibile tocmai graţie crizei pe care dintotdeauna a trăit-o şi chiar dacă ştiu că modernitatea este o permanentă – şi permanent tensionată – tranziţie, visez pentru poeţii noului secol şi mileniu libertatea de a putea părăsi vacarmul istoriei pentru a intra în interiorul silenţios al cuvintelor. Pentru că sunt convinsă că acolo, în sâmburele tăcut al poeziei, se găseşte salvarea umanităţii.

Aş vrea, dacă se poate, să înţelegeţi cuvintele mele în modul cel mai propriu, nu ca pe o frumoasă figură de stil. Cred cu adevărat că aşa cum în societăţile nelibere poezia a fost un extraordinar mijloc de salvare a creierelor şi a sufletelor de infernul terorii (este destul să ne gândim la versurile transmise cu alfabetul morse prin pereţi în închisorile comuniste din România), şi lumea de azi poate fi salvată prin poezie. Cred cu adevărat că prezenţa poezie poate să îmblânzească libertatea sălbatică în care am căzut ca într-o capcană , de unde nu ştim nici ce să strigăm, nici cum să ieşim. Sunt convinsă că după ce am sfărâmat toate regulile – de la cele ale prozodiei, până la cele ale moralei – numai forţa de atracţie a poeziei ne mai poate ţine în mişcarea care înseamnă viaţă, pe traiectoria artei şi a umanităţii.

A fi liber este, evident, şi mai dificil decât a nu fi. Şi, paradoxal, libertatea cuvântului îl diminuează importanţa; textele unui scriitor interzis sunt în mod fatal mai importante (pentru că mai scump plătite) decât textele unui scriitor liber să spună orice-i trece prin cap. Şi totuşi, visez pentru noi toţi dificultăţile libertăţii şi riscurile singurătăţii, ca şi eterna, dubla nevoie a poetului de a fi, în acelaşi timp, înţeles şi neînţeles de ceilalţi. Cu atât mai mult cu cât de decenii drama poetului nu mai este indiferenţa societăţii, ci graba cu care aceasta îl revendică, îl manipulează şi şi-l face simbol. Un simbol aşezat în vitrine dar rău cunoscut, rău iubit şi ridiculizat de dictatura violenţei, pornografiei şi a prostului gust universalizat prin televiziune şi Internet. Să nu uităm însă – şi să avem curajul să ne-o mărturisim cel puţin nouă înşine – că vina acestui prost gust multiplicat la scara planetei o poartă nu numai cei ce au transformat în industrie înfloritoare spălarea creierelor generaţiilor succesive, ci şi noi, cei ce am sustras arta percepţiei generale, retrăgându-ne şi ridicând punţile în jurul orgoliului ermetic al intelectualităţii artistice, care a renunţat la frumuseţe în artele frumoase, la melodie în muzică, la sens în poezie…

A spune Adio secolului XX nu înseamnă a trece de la maşina de scris la Internet şi de la capcana pe care ne-am întins-o singuri la capcana pe care ne-o întind ceilalţi. A spune Adio secolului XX înseamnă a încerca să ne despărţim de spiritul său orgolios şi iresponsabil pentru a trece la modestia binelui şi a frumuseţii; a încerca să ne despărţim de spiritul său tehnicist şi utilitar, indiferent şi îngust, dispreţuitor al naturii umane şi al naturii pur şi simplu, pentru a trece la intensitatea, capabilă să ne salveze de noi înşine, a poeziei. Căci poezia este cea care ne dă, ca un al şaselea simţ, sentimentul prezenţei ALTUIA în lumea înconjurătoare. Un altul ne priveşte din pietre, din plante, din animale, din nori, un altul căruia numai oboseala ne face să-i spunem uneori NIMENI.

Varşovia, iunie 1999
Ana Blandiana