Stea de pradă, București: Cartea Românească, 1985
Poezii selecționate
La ce te gândești când vezi
Un arhanghel murdar de funingine?
La poluarea stratosferei, desigur.
Și la mai ce?
La obiceiul îngerilor
De-a se vârî peste tot.
Și la mai ce?
La sobele care primăvara
Încep să fumege și să se înfunde.
Și la mai ce?
Oh, dacă mă gândesc bine,
Un arhanghel murdar de funingine
Poate fi și un arhanghel care
Și-a dat foc
Uitând că nu poate să ardă…
E chiar atât de greu să ghiciți?
După numărul de frunze căzute
Nu vă dați seama?
Nici după foșnetul de ziar
Al norilor?
Nici după aceste pietre
Gata să mă urmeze prin văzduh
Vâjâind?
Nu bănuiți după ochii mei
Semănând atât de tare cu Ochiul,
După mâinile mele atât de asemenea
Mâinii supreme,
După rănile mele zugrăvite
De atâtea milioane de ori?
Nici după excitația
Arborilor-femele
Gata la trecerea mea
Să lepede crucile înainte de vreme?
Iertați-mă, uit mereu
Că e totul prestabilit.
Și totuși, un ultim cuvânt:
„Nici după cele ce spun
Nu știți cine sunt?”
Mi s-a spus să te caut
Și eu însămi nu voiam decât căutarea.
Nici măcar nu mă gândisem
Ce m-aș face cu tine
Dacă te-aș găsi.
Te-aș pune în pământ ca pe-o sămânță?
Te-aș hrăni ca pe-un animal domestic
Socotindu-ți foloasele blănii și cărnii,
Lânii și laptelui?
Sau, dimpotrivă, m-aș lăsa eu devorată
Ca de o fiară?
Sau ca printr-o pădure
M-aș rătăci cu spaimă prin tine?
Sau ca într-o prăpastie
M-aș lăsa să cad nebănuind adâncimea?
Sau ca într-o mare
M-aș înmormânta în pești?
Mi s-a spus să te caut,
Nu să te găsesc.
Nu eu hotărăsc.
Atomii se fac nisip,
Nisipul formează pietricele,
Pietricelele se transformă în litere,
Literele încolțesc, dau muguri,
Rodesc cuvinte,
Cuvintele se fac animale, se împerechează
Și nasc.
Nu eu hotărăsc.
Niciodată
Când văd o vorbă gravidă,
Nu știu cine e tatăl.
… Din când în când
Un pocnet înfundat
Ca la căderea
Unui fruct în iarbă.
Cum trece timpul!
S-au copt și-au început să cadă
Îngerii:
S-a făcut toamnă și-n cer…
Această spaimă a curgerii
Dinspre A,
Niciodată spre A,
Această spaimă
De-a trece
Prin toate literele
Pe care le știi dinainte
De la ceilalți
Care le-au străbătut
Cum le-a fost norocul,
Până la Q, până la T,
Cei mai fericiți până la Z,
Dar neîntorși niciodată
Nici unul,
Nici unul în stare
Să sară înapoi
Peste A,
Nici unul care să bănuiască măcar
Ce este înainte
Sau după sfârșitul alfabetului:
Tot litere?
Tot litere?
Tot litere?
Este liberă floarea
Căreia i s-a stabilit cu precizie
Data când se va deschide
Și data când se va ofili,
Mireasma pe care
Trebuie s-o răspândească
Și culoarea pe care trebuie s-o aprindă?
Ea spune că da.
Și petalele spun da, fiecare în parte,
Și staminele, și firișoarele de polen,
Și frunzele, și turnul subțire și fraged
Al gâtului. Da.
Dar ce este atunci libertatea? întreb
Stânjenită puțin de bănuiala răspunsului.
Ce întrebare! se miră
Îngerul clipind din petale.
Cuprins
• Funingine • Alb • Definiție • Gemeni • Tu treci • Icoana • Pe cer • Cel viu • Cântec de leagăn • La celălalt capăt • Soare al insomniei • Târziu • Inflație de păsări • Înăuntru • 25 martie • Dacă • Curaj • Nec plus ultra • Chihlimbar • Greutatea omătului • Unire • Orga de gheață • Dezghiocare • Cât de ușor • Cer sau pământ • Schimb • Din principiu • Descântec • Țipătul • Cu fața spre munți • Destul • Tatăl, • Întrebări • Remember • Trup • Stea adusă de vânt • Îmblânzitor de cântec • Un animal orbitor • 41 • Compromis • Continuare • Ax • Urme • Ochiul meu • Hohotul • Cetina • La cules de îngeri • Clopotul pe care-l aud • Țărm • Litere • Dans • Balanța cu un singur talger • Poveste • Numărul păsărilor • Bocet • Bănuiala.
Referințe critice
• Eugen Simion, „Poezia Anei Blandiana”, în România literară, anul XVIII, nr. 42, 17 octombrie 1985
• Gabriel Dimisianu, „Ființa de hârtie”, în România literară, 1986
„Ne apare acum încă mai limpede ca laconismul, atât de severele compactări de materie lirică, eliminări și contrageri sunt la Ana Blandiana reflexe ale unei determinări interioare: acea nedomolită sete de recluziune, de retragere, de închidere în sine, resimțită, în Stea de pradă, ca un impuls căruia nimic nu i se poate opune. Să nu se vadă aici un refuz al realului, al concretului vieții, fiindcă nu este, ci o căutare dramatică, de o stăpânită fervoare, a identității esențiale, a sinelui profund.”
• Dan C. Mihailescu, în Ateneu, 1987
„Dacă lucrurile ar sta doar astfel, în frumusețe, eufonie, solaritate de freamăt pur, numai în alinturi, candori și plinătăți, totul ar deveni nu atât monoton, cât fals. Adevărul este că, răzuind strat după strat palimpsestul, vom putea citi textul originar ca pe o monografie a neliniștii (nu Angst, ci inquietude). ,,Mi s-a spus să te caut, / Nu să te găsesc”, suna un final de poem al Anei Blandiana, iar Sensul (altfel, adică barbian, spus, drumul ,,după melci”) nu se lasă prins decât atât cât să scape. […] Sub ,,înzăuatul argint” din cuvintele Anei Blandiana se ascunde adeseori, fragil dar amețitor, semnul de întrebare, dincolo de faldurile catifelate palpită neliniștea, incertitudinea, și ceea ce primează este tocmai voința de exorcizare, sau, mai degrabă, de estetizare a acestora.”