Somnul din somn, București: Cartea Românească, 1977
Poezii selecționate
Dealuri, dulci sfere-mpădurite
Ascunse jumătate în pământ
Ca să se poată bucura și morții
De carnea voastră rotunjită blând,
Poate un mort stă ca și mine-acum,
Ascultă veșniciile cum cură,
Își amintește vechi vieți pe rând
Și contemplându-vă murmură:
Dealuri, dulci sfere-mpădurite
Ascunse jumătate în văzduh
Ca să se poată bucura și viii
De nesfârșit de blândul vostru duh…
Cine și ce să viseze
În timpul crescut peste noi –
Nămeți grei de somn
Prin care cu gesturi viteze
Și lente se mișcă
Lunateci eroi?
Să nu strigi,
Trezirea-i ucide,
Ajunge să plângi
Și să-i vezi –
Ale încănemorții
Atât de timide
Dovezi.
Ninge cu dușmănie,
Cu ură cade zăpada
Peste apele înghețate cu ură,
Peste livezile înflorite din răutate,
Peste păsările înrăite care îndură.
Ninge ca și cum prin zăpadă
Ar trebui să se sfârșească
Viața acestui acvatic popor,
Ninge cu o încrâncenare
Omenească,
Ninge otrăvitor.
Pe cine să mire?
Doar eu mai știu
Că ninsoarea
A fost la-nceputuri iubire.
E atât de târziu
Și ninge hidos,
Și nu-mi vine-n minte
Decât să aștept
Lupii flămânzi
Să le fiu de folos.
Satul întreg adormise
Și poate visa că nici nu e,
Atât de adânc îl iubise
Miros-nțelept de gutue.
Stelele grele și moi
Trăgeau cerul copt spre pământ,
Ca și cum ziua de-apoi
S-ar fi pregătit fermentând
Astre prea dulci de iubire,
Fructe stricate de dor,
Ca să prelingă-n clondire
Sfârșitul lumii ușor.
Ploi dulci de prune ucise,
Miros înțelept de gutue,
Satul întreg adormise
Și poate visa că nici nu e.
În satul în care mă-ntorc,
Ceasuri cu cuc sfarmă vremea
Și mari bucăți de tăcere
Zac sparte în praful din drum.
Acele se învârt cu hărnicie,
Arătând mereu ceva de neprivit,
Orele au căzut,
Au murit,
Numai acele aleargă fără sfârșit
Și dezorientat, când și când,
Cucul apare și-anunță
Sfârșitul lumii, cântând.
Și vom rămâne în eternitate
La fel de tineri cum suntem acum
Când miezul morții-n turnul tâmplei bate
Plecând pleoape roșii pe gropi adânci, cu scrum?
Vom fi și-n moarte tot ușor de-nfrânt
Și nu vom înțelege nici atunci
Sensul acelui strivitor cuvânt
Rotindu-se-n absurdele porunci?
Tot tineri și frumoși fără-ncetare,
Mereu împleticiți în lungi priviri,
Vom fi jertfiți mereu pe alte-altare
Și neacasă, veșnic nicăiri?
Apleacă-te pe brațul meu când mor,
Lasă-te-nvins de legea lor străveche,
Nouă ni-e dat, în schimbul tuturor,
Norocul de a fi pereche.
Plopi și paltini
Dintr-o țară
Necrezută și de alții,
Unde norii se coboară
În tulpini și înfrunzesc,
Unde bolta poți s-o clatini
Cu o singură-ndoială,
Plopi și paltini,
Îngeri supli
Dintr-un rai pădurăresc
Bateți rar
Din aripi lucii
Cu nervuri de frunză verzi
Și-ascultați cum cântă cucii
Vremea fără contenire,
Ca și cum un minutar,
Ascuns bine-n pene sure,
Ar tot bate
Ora celor
Asurziți de nemurire
Ca de-o moarte
Mult mai tare
Și lipsită de tăcere,
Fără dulcea așteptare-n
Buruieni de țintirim,
Toarceți liniștea fuioare
Și-nveliți în ele țara
Din cuvintele pe care
Numai voi și eu le știm.
Când voi fi-mbătrânit destul
Să nu îmi mai doresc să mor,
O să mă sui într-un pătul
Cu miros bun, adormitor
De grâu încins sub bolți de stuh,
De floarea-soarelui uscată,
De praf bătrân și de văzduh
Pe care-l știu de altădată;
O să mă-ntind printre grămezi,
Fără dorințe, fără gând
Și nici măcar n-o să visez
Perechi de vorbe-alunecând;
În dulcele coșciug de boabe,
Voi sta zâmbind cu ochii-nchiși
Și-o să îmi joace pe pleoape
O rază din acoperiș;
Uimită fără de pricină,
Din când în când o să adorm,
Mă va trezi câte-o albină
Cu bâzâitul ei enorm,
Curând miresmele vecine
Mă vor topi în sinea lor,
Voi fi bătrână, va fi bine
Și nu-mi voi mai dori să mor.
Cuprins
• Dealuri • Poem • Pleoape • Iarna stelele • Păstor de fulgi • Țara • Un cuib de barză • Ca și cum luna • Ninge • Aripi
• Avram Iancu • Aud • Imn • Satul întreg • Cântecul • E destul să adorm • Să nu fac • Eu nu cânt frunza • Cel ce mă visează, • Acoperită de rouă • Am învățat să râdem • În satul în care mă-ntorc • O biserică plina de fluturi • Această plutire • Ancora • Când sunt vie • Mă-ntorc în toamnă • Otava • Ctitorie a vântului • Mare • Atât de frig • În livezi • Dumineca • Pe lacul morii • Oraș oriental • În sufletul țării • Impudice fructe • În somn • Pereche • De ce • Să stai în fân • Pastel • Un sat • Numai cu mine • Frunza de animal • Eu cred că norii • Pahar cu margarete • Țara de păsări • Cine-a numit • Plopi și platini • Când voi fi-mbătrânit • În dimineața de după moarte
Referințe critice
„Motivul somnului și al dorinței de repaus, cu vechi rădăcini în poezia românească, de la Eminescu la Blaga și mai departe, își leapădă crusta de tema literară, se îmbogățește cu o varietate de sensuri, adesea divergențe, își regenerează substraturile și redobândește o nouă, surprinzătoare prospețime la Ana Blandiana. Numeroase titluri alese din ultimul ei volum pot figura în orie antologie a acestei teme atât de fertile pentru meditația lirică de totdeauna. Din perspectiva ei, polaritatea viață-moarte, terestru-spiritual capătă un relief memorabil. Particularitatea acestei rostiri este că într-o formă echilibrat melodioasă, calm elegiacă, de felul unui blând și inofensiv murmur abia dacă muzical, spune lucruri deloc temperate, neliniștitoare, dureroase. Materialitatea percepțiilor directe se filtrează în sunete de o mare puritate. Înăbușirea conținutului dramatic într-o formulare dulce somnolentă este de un neașteptat efect. Conținutul se conservă mai bine decât într-o formă agitată, aparent mai potrivită. Densitatea unor straturi reflexive, ale lăuntricului, și elevația, densitatea topită în elevația remarcabila a tonului, merg foarte bine împreună și din bizara lor încrucișare se naște originalitatea necăutată, absolut firească și curgătoare a acestor versuri capabile să întrerupă o clipă, clipa de poezie, inerția sufletului.
(Lucian Raicu, România literară, 1977)
„Propensiunii spre reflexivitate din precedentele volume i s-a substituit, în Somnul din somn, o tehnică specială a selectării detaliului percutant și a filtrării lui prin senzația conștientizată, o artă sui-generis a înălțării cu mijloace pur lirice a reprezentărilor sensibile la idee. Priveliști de toate zilele dobândesc prin transfigurarea artistică proprietăți incantatorii, copacii, fructele, frunzele, păsările răspândesc irizări de tărâm fantastic. În imaginația Anei Blandiana viața este vis: vis într-un alt vis, visat la rândul lui de către cineva care e visat de către un altul, și el visat – și tot astfel, la infinit. De aici și titlul: Somnul din somn. Prin absolutizare, poeta construiește viziunea unui univers himeric, aflat într-un stadiu precreatural, existent doar ca pură posibilitate, ca nălucire difuză. Totul, în acest spațiu al increatului, e doar o părere, iluzie, proiecție a fantasmelor spiritului. ” (Dumitru Micu, România Literară, 1982)