Soarele de apoi, Editura DU Style, 2000
Poezii selecționate
Puterea soarelui
Refuzând echilibrul cu noaptea,
Lumină neliniștitoare
Așa cum binele pur este amenințător,
Dovadă că omenirea
Și-a condamnat la moarte
Nu atât criminalii,
Cât sfinții.
Suficientă mie nu mi-am fost niciodată,
Atârnând mereu ca un fruct de o creangă în vânt,
Ca de un arc încordat o săgeată,
Ca de propria sa etimologie, un cuvânt.
Ce-am însemnat înainte de-a fi fost pe pământ,
Ce sens visat de demult devenit speranță uitată
Mă străbate sărind peste rând
Și făcându-și din mine dovadă
Și verigă a unui mister amânat
Ca să continue diferit însă viu,
Plătind cu dobândă același păcat
Pe care ți-l las moștenire târziu,
Ca să-l înțelegi și să-l porți mai bogat,
Numai tu, cititor nenăscut, ca un fiu…
Agățați în crengi,
Unii pe jumătate uscați,
Alții abia dând în pârg,
Dar toți cu hainele vestejite,
Fibroase,
Cu aripile încâlcite de vânturi,
De mult nemaiîncercând să se desprindă
Și să cadă,
Ca și cum ar ști
Că mai jos sunt alte crengi,
Pe care se veștejesc
Alți îngeri.
Mai dormi, mai dormi atât de greul
Somn al seminței în pământ,
Ca să încolțească-n primăvară zeul
Cu moartea pre moarte călcând.
Mai dormi, visând cum celor din morminte
Viață dăruindu-le, învii
În groaza bucuriei care-aprinde
Ochii bătrâni ai foștilor copii.
Și-atunci când peste iarna veșniciei
Te vei trezi în soarele de-apoi
Ridică-te din brațele Mariei
Și-nvie-ne, Isuse, și pe noi.
De ce nu ne-am întoarce în livezi,
În liniștea-ntreruptă doar de poame,
Unde pe mii de ani nainte vezi
Rostogolindu-se aceleași toamne;
Și orice grindini ar aduce norii
Din tulburate ceruri megieșe,
Ca-n cele mai de mult istorii
Cireșii murmură cireșe;
Legile basmelor se schimbă
Adesea printre paradise,
În doar de ei știuta limbă
Caișii spun mereu caise;
Și, ca și cum nimic în lume
Nu-i poate face să dispere,
De mii de ani, mereu, anume,
Merii rostesc aceleași mere…
O, ceas al lumii-n care roade bat
Secunde sâmburi, ore dulci cu miez,
Ani deveniți alcool, un secol beat
De dangătul de fructe din livezi…
Mi-e greu cu mine,
Cu ceilalți amar,
Se scorojesc pe frunze
Culorile mai noi
Și de sub straturi râncede de var
Ies rânjete de dinainte de război.
Mai răul lasă-n dinți nisip,
Mai binele dospește acru rime,
Singur mi-e greu
Dar și mai greu mulțime,
Mi-e greu să tac,
Dar și mai greu să țip
Un adevăr făcut fărâme.
Dar, mai ales, mi-e frică și mi-e greu
Să-l car înapoi în cer
Pe Dumnezeu.
Lasă, Doamne, câinele și copilul
Să muște din aceeași bucată de pâine
Printre grămezi de moloz
Și grămezi de gunoaie,
Sub soarele moleșitor
Reușind să-i adoarmă
Încolăciți și-mpăcați,
Cu universul redus
La bucata de pâine
În care se mai văd
Dinții îngerului.
Cuprins
• Nord • Ocean • Peisaj • Suficientă mie • Nave • Orologiul • Tangaj • Ruga • Alunec, alunec • De la capăt • Împlinire • Fericită mi se spune • Agățați în crengi • Apollo • Două cruci • Întregul • Pieta • În vizită • Rană de la capătul lumii • Cearcăn • De-ar fi să pierim • Corabia cu poeți • Cimitirul • Sfârșitul lumii • Lasă-mă • Nu • Proverb • Balada • Nici o literă • Nimic nu e întâmplare • Sub bulgari • Un sfânt • Dangăt de fructe • Nu exista răspuns • Definiție • Regula jocului • Un altul • Motiv • Mijlocul drumului • Confuzie • Nici una, nici alta • Alb care cade • Un proiect • Gong • Poem • Răspunsul • Vis • Acasă • Piere cu sufletul demult • În rate • Ceas de nisip • Ochi fără pleoape • Lamento • Piața Buzești • Bătrâni și tineri
Referințe critice
• „Întoarcerea poetei la uneltele sale”, în Curentul, 13 noiembrie 2000
• Alex. Ștefănescu, „Aplauze pentru Ana Blandiana”, în România literară, nr. 47, 29 noiembrie-5 decembrie 2000
• Al. Cistelecan, „Întoarcerea din concediu”, în Cuvântul, anul VI (XI), nr. 12 (284), decembrie 2000
„Acest refuz al imaginarului de a se lăsa contaminat de angoasă și de a cultiva flora anxioasă induce elegiilor o vocație luminescentă ce transcende instrucția ideii ca atare. Nu atât ,,ideile” sunt tonice în poezia Anei Blandiana (cu atât mai mult cu cât abstracțiile sunt cele care seamană panica), cât senzualizarea lor imaginativă. Imaginarul poetei are o funciară repulsie față de orice dizarmonie, iar intrarea lui în ecuație e o garanție imediată că poemul va rămâne în stare de grație. Imaginarul e perna moale pe care tema dramatică, air-bag-ul care o ferește pe poetă de impact. În economia poemului, funcția lui e cea de înger păzitor. Oricât s-ar strădui poeta să intre în infernul temelor tragice, el o trage înapoi în limbile armoniei.
• Victoria Milescu, „Poezie Românească. Ana Blandiana. Soarele de apoi”, în Universul cărții, nr. 1-2, 2001
• Ioan Moldovan, „Poeme noi”, în Familia, nr. 2, februarie 2001
• Gheorghe Grigurcu, „În spatele celebrității”, în România literară , nr. 12, 28 martie-3 aprilie 2001
• Octavian Soviany, „Starea de plantă ”, în Luceafărul, nr. 13 (505), 4 aprilie 2001
„În cărțile ei mai noi, Ana Blandiana își aprofundează propriul univers, iar atunci când atinge câte un registru încă neexplorat o face cu o totală lipsă de ostentație. Astăzi poemele sale par să fi dobândit un plus de reflexivitate, elanurile vitaliste au dispărut, accentele patetice sunt repudiate, trăirea e interiorizată, filtrată de o mult mai acută conștiință introspectivă. Ele tind spre acea ,,austeritate” pe care o evocă autoarea într-una din poetizările sale de început, iar peste patetismul de odinioară al Fedrei (pentru a parafraza până la capăt textul amintit) se suprapune acum tot mai mult litera severa a Port-Royal-ului.”
• Radu Voinescu, „Poezia de apoi”, în Luceafărul, nr. 35, 10 octombrie 2001
• Daniel Cristea-Enache, „Poezia-pendul”, în Adevărul literar și artistic, 23 octombrie 2001
Alexandru Matei, „Nostalgie, dulce melodie”, în Observator cultural, nr. 97-98, 1 ianuarie 2002