Blog

Octombrie, noiembrie, decembrie, București: Cartea Românească, 1972

Poezii selecționate

Îți aduci aminte plaja

Acoperită cu cioburi amare

Pe care

Nu puteam merge desculți,

Felul în care

Te uitai la mare

Și spuneai că m-asculți?

Îți amintești

Pescărușii isterici

Rotindu-se-n dangătul

Clopotelor unor nevăzute biserici

Cu hramuri de pești,

Felul în care

Te îndepărtai alergând

Înspre mare

Și-mi strigai că ai nevoie

De depărtare

Ca să mă privești?

Ninsoarea

Se stingea

Amestecată cu păsări

În apă,

Cu o aproape bucuroasă disperare

Priveam

Urmele tălpilor tale pe mare

Și marea

Se-nchidea ca o pleoapă

Peste ochiul în care-așteptam.

Miros de trup abandonat de suflet

Sub soarele nerușinat,

Miros de trup pe care

Carnea crește,

În care sângele bolborosește

Și într-un fel de harnică furtună

Celulă cu celulă se-mpreună…

Nu te-apropia, nu mă atinge,

Amar mi-e trupul și otrăvitor,

Cu soarele prelins la subsuori,

Cu fluturi beți de mine răscoliți

Din larve sfărâmate de dorinți

Pe care nu pot să le-ncapă. Fugi!

De brațele profanatoarei cruci

În care, fericită, mă urăsc,

Nu-mi respira miasma-mbătătoare.

Când sufletul mă părăsește-n soare

Ca să te prind și să te răstignesc.

Dacă ne-am ucide unul pe altul

Privindu-ne în ochi,

În ochii noștri în jurul cărora

Genele stau ca o coroană de spini

Care-ncunună definitiv

Orice privire,

Dacă ne-am ucide după ce ne-am privit

Cu dragoste fără de țărm în ochi

Și cunoscându-te ți-aș spune:

Mori,

Mori, dragul meu,

Va fi atât de bine,

Vei rămâne numai cu mine,

Tu, cel născut din cuvânt,

Vei cunoaște gust de pământ,

Vei simți ce frumoase sunt rădăcinile

Împletindu-ți prin ele mâinile

Ca neînțeleasa bucurie

De-a nu mai fi pentru vecie…

Și mângâindu-mă mi-ai spune:

Mori, draga mea,

Iubita mea cu frunte de octombrie

Cuprinsă ca-n icoane

De nimb rotund de moarte,

Mori,

Lasă-ți culorile în flori,

Pletele lungi cărărilor

Și ochii luciu mărilor

Să știi

De unde să le iei,

Când vei veni…

Dac-am muri deodată împreună

Ucigaș fiecare și victimă,

Salvator și salvat,

Privindu-ne fără-ncetare-n ochi,

Mult după ce nu vom vedea…

 

Mamă, întâiul meu mormânt.

Beznă fierbinte,

Cu-atâta nerăbdare prostească părăsită

În timp ce fiecare bulgăr

Al țărânei sale

Se-mpotrivea plecării fără rost,

Îmi vei ierta vreodată învierea,

Grăbita înviere ce mă rupea de tine

Pentru ca din lumină în lumină

Să mă apropie de-o altă moarte?

E tot mai frig,

Străinătatea mă pătrunde,

Pe cum mă urc se șterge drumul înapoi.

E-atâta depărtare pân’ la tine

Că s-ar putea-nălța biserici

Să mijlocească rugile-ntre noi.

Cândva arborii aveau ochi,

Pot să jur,

Știu sigur

Că vedeam când eram arbore,

Îmi amintesc că mă mirau

Ciudatele aripi ale păsărilor

Care-mi treceau pe dinainte,

Dar dacă păsările bănuiau

Ochii mei,

Asta nu îmi mai aduc aminte.

Caut zadarnic ochii arborilor acum,

Poate nu-i văd

Pentru că arbore nu mai sunt,

Sau poate-au coborât pe rădăcini

În pământ,

Sau poate,

Cine știe,

Mi s-a părut numai mie

Și arborii sunt orbi dintru-nceput…

Dar atunci de ce

Când trec de ei aproape

Simt cum

Mă urmăresc cu privirile

Într-un fel cunoscut,

De ce când foșnesc și clipesc

Din miile lor de pleoape

Îmi vine să strig –

Ce-ați văzut?…

 

Unii te văd numai pe tine,

Alții mă văd numai pe mine,

Ne suprapunem atât de perfect

Încât nimeni nu ne poate zări deodată

Și nimeni nu îndrăznește să locuiască pe muchia

De unde putem fi văzuți amândoi.

Tu vezi numai luna,

Eu văd numai soarele,

Tu duci dorul soarelui,

Eu duc dorul lunii,

Stăm spate în spate,

Oasele noastre s-au unit de mult,

Sângele duce zvonuri

De la o inimă la alta.

Cum ești?

Dacă ridic brațul

Și-l întind mult înapoi

Îți descopăr clavicula dulce

Și, urcând, degetele îți ating

Sfintele buze,

Apoi brusc se-ntorc și-mi strivesc

Până la sânge gura.

Cum suntem?

Avem patru brațe să ne apărăm,

Dar eu pot să lovesc numai dușmanul din fața mea

Și tu numai dușmanul din fața ta,

Avem patru picioare să alergăm,

Dar tu poți fugi numai în partea ta

Și eu numai în cealaltă parte.

Orice pas este o luptă pe viață și pe moarte.

Suntem egali?

Vom muri deodată sau unul va purta,

Încă o vreme,

Cadavrul celuilalt lipit de el

Și molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?

Sau poate nici nu va muri întreg

Și va purta-n eternitate

Povara dulce-a celuilalt,

Atrofiată de vecie,

Cât o cocoașă,

Cât un neg…

Oh, numai noi cunoaștem dorul

De-a ne putea privi în ochi

Și-a înțelege astfel totul,

Dar stăm spate în spate,

Crescuți ca două crengi

Și dacă unul dintre noi s-ar smulge,

Jertfindu-se pentru o singură privire,

Ar vedea numai spatele din care s-a smuls

Însângerat, înfrigurat,

Al celuilalt.

Oh, trupul tău îl văd printre cerneală,

Cerneala-nămolindu-ne și-n somn

Ca o sudoare acră, animală.

Vreau să te-ajung

Și degetele-mi lunecă,

Nu te mai văd,

Abia te-aud,

Spune-mi, mai spune-mi

Că la fel ne-ntunecă

Vârtejul în care m-afund.

Te chem,

Dar violent ca dintr-o rană

Cerneala izvorăște între noi.

Mă mai cunoști, mă mai aștepți,

Mă mai îngădui înapoi,

Mă mai primești

Din vânătul noroi?

Mai vii

Peste câmpii albastre,

Mări pustii,

Înlăcrimat și mut

Ca să îți pot întinde

O gură tremurată spre sărut

Cu buze-nvinețite de cuvinte?

 

Ține ochii închiși, ține ochii închiși,

O singură dată ni se dă.

Nu te întreb nimic

Ninsoarea se-așterne.

A-ngropat cimitirul și satul,

Zidește biserica,

Vârfuri de plopi se mai văd

Dând colț ca o iarbă deasupra.

Ninsoarea se-așterne și suie

Ca o câmpie dospită

Care în curând va opri

Timpul de sus să mai cadă.

Ține ochii închiși,

O singură dată ni se dă

Și trebuie să dăm o singură dată.

Nu te întreb nimic, așteaptă

Ultimul fulg de timp s-apuie

Și să se facă gol în ceruri

Și liniște, abia atunci

Desprinde-ți brațul stâng din cuie

Și lin răstoarnă ceasul cu zăpadă.

 

 

 

Cuprins

Îți aduci aminte plaja? Așteaptă să vina octombrie Trup amar La ce servește bucuria După felul în care alunecă luna Despre țara din care venim Nu-mi voi aminti Dacă ne-am ucide unul pe altul Adormi, adormi  Clar de moarte  Umbrei mele i-e frică Cine din mine  Am dreptul, Leagăn Din apă ieșeau trupuri albe de plopi Doi sori Într-o suavă disperare Cât timp vorbesc Trebuie numai să aștept Mama Făcând lumină în mine Învăța-mă să ard întunecat Tu nu ai umbra Încununată cu flori de mac N-ai uitat graiul plantelor Locul nostru Tu nu vezi niciodată fluturii Dacă vrei să nu te mai întorci Cândva arborii aveau ochi În mine e înalt Am fost învățată Plâns care se ascultă singur Toată liniștea din univers Printre frunzele aproape reci Cuplu Fără tine De ce nu m-aș întoarce printre pomi Tu nu ești somnul Abia începusem să simt Cine dintre noi Visez uneori trupul meu Sunt ca un ochi de cal Ceața care coboară este pleaoapa Să rămân singură și goală de gând Oh,trupul tău Ține ochii închiși  Exil

Referințe critice

„Un volum excepțional de versuri este Octombrie, noiembrie, decembrie (1972). Demn de relevat este că, fără a părăsi vechile motive sau teme, dacă nu e contraindicat să vorbim de așa ceva la o poetă care cade pe ele în chip cu totul spontan, nemijlocit, Ana Blandiana tinde totuși la unitate prin eliminarea tuturor chemărilor exterioare, voind a da glas în primul rând propriilor dispoziții lirice într-o formulă din ce în ce mai personală, specifică. E mai întâi pictura unui ținut straniu, fără moarte, de baștină („Despre tara din care venim”)[…] Demult nu s-a mai atins această înălțime în exprimarea (ca în balada populara „Miorița”) sentimentului iubirii văzut ca un rit nupțial, premergător contopirii cu natura, morții înțelese ca un somn vegetal.” (Alexandru Piru, Poezia românească contemporană, volumul al II-lea, București: Editura Eminescu, 1975)
„În Octombrie, noiembrie, decembrie (1972) descoperim poezia erotică a Anei Blandiana, tulburătoare, la prima lectură, prin suavitatea și prin discreția ei. […] Motivul iubirii s-a complicat aici cu motivul procreației zadarnice, într-o țesătură care ne surprinde din nou nu prin muzica sau sentimentalitatea poeziei, ci prin jocul savant al premiselor, prin tehnica impecabila a paradoxului. […] A spune că dragostea cea mai înaltă se găsește așezată în terenul morții, înseamnă a construi un paradox dramatic, sau, poate mai exact spus, înseamnă că poetul a căutat posibilitatea de a-și asuma o dramă, ușurând-o prin paradox. Esențial rămâne faptul că în poezia Anei Blandiana funcția metaforei a fost preluată de paradox.” (Florin Manolescu, Flacăra, 1973)