Greierii cântă numai în somn,

Greierii ziua sunt numai insecte,

Lăsați-i să doarmă și-ascundeți-i, ierburi,

De sinceritățile zilei, suspecte;

De adevărul uscat și zadarnic

Ferească-i al rouăi prea limpede domn

Și tot ce nu reușesc să trăiască

Întâmple-li-se în somn;

Lăsați-i să doarmă legați de coșmare,

Cântând ca din strune din propriile funii,

Subțiri prinți de țipăt jertfiți ascuțit

Singurătăților lunii.

Ți-aduci aminte cât de bine

Era în oul de pe ape

Unde eram zidiți de-a pururi

Făptură singură, deplină

În care universu-ncape

Și-și este suficientă sieși,

Plutind lumină în lumină?

Ți-aduci aminte cum pluteam?

Iubire fără dor de nimeni

Și, oglindindu-se pe sine,

Izvorul fericit și mut –

Durerea nu se născocise,

Singurătatea era plină,

Cuvântul nu era născut.

Cine-a greșit și până când?

Oul perfect, tăiat în două,

S-a rupt în cer și în pământ

Însingurând deodată-o lume –

Ți-aduci aminte cât de nouă? –

Iar lama străbătu prin mijloc,

Reinventându-ne pe rând.

Ți-aduci aminte despărțirea

Celulelor de ele înseși

Și spaima sângelui voind

Să curgă într-un singur trup?

Pământul se-ntindea prin arbori

Și cerul se-ncleșta în crengi,

Să nu se vadă, goală, rana

Pe locul căreia s-au rupt.

Ți-aduci aminte ce risipă

De sentimente și de vorbe,

De animale și de plante

Curgând spre-același țărm pierdut

Și așteptând sfârșitul lumii

Din care, poate, se va naște

Un ou perfect plutind pe ape

În liniștea dintru-nceput.

Uneori dimineața

Mă trezesc înghețată

Și, pe jumătate adormită încă

Trag, somnoroasă și zgribulită, pe mine

Trupul meu tânăr,

Cald, mătăsos,

În care mă învelesc

Clănțănind copilărește din dinți,

Fericită că încă o zi

O zi întreagă

Voi fi

La adăpost de veșnicie.

Împletite din fire de iarbă

Și-ncuiate cu frunze,

Lanțurile mi se vor usca în curând

Și vor cădea.

Voi fi atât de liberă

Că-mi va fi frig

Și cine și ce

Mă va putea învăța?

Cine a fost vreodată-ntr-o nucă

Să-mi arate chiliile

Unde-aș putea să mă-ncui,

Când universul întreg

Nu-i decât o-ncăpere

Luminată slab de gutui?

Într-o nucă sunt patru odăi și e cald,

Și-n întunericul verde miroase dulce a miez,

De-afară pătrunde doar o mirare de greier –

Într-o nucă aș vrea să-ntomnez,

Să m-acopere straturi de frunze

Și umbre de cârduri

Zbătându-se-n dorul de ducă,

În timp ce din tot ce-i noroc pe pământ

Eu să știu să aleg

Cât de bine-i să dormi într-o nucă!

Nu-i asculta pe frații mei, ei dorm,

Ei nu-nțeleg cuvintele care le strigă,

În timp ce urlă ca niște fiare aprobatoare

Sufletul lor visează stupi de albine

Și înot în semințe.

Nu îi urî pe frații mei, ei dorm,

S-au învelit în somn ca într-o blană de urs,

Care-i păstrează, cruntă și apăsătoare în viață,

În mijlocul frigului fără-nțeles

Și fără sfârșit.

Nu-i judeca pe frații mei, ei dorm,

Rar câte unul este trimis în trezire

Și, dacă nu se întoarce, e semn c-a pierit,

Că încă e noapte și frig

Și somnul continuă.

Nu îi uita pe frații mei, ei dorm

Și-n somn se înmulțesc și cresc copii

Care-și închipuie că viața e somn și, nerăbdători,

Abia așteaptă să se trezească

În moarte.

Trupul meu

Nu-i decât armura

Pe care un arhanghel

Și-a ales-o să treacă prin lume

Și, astfel travestit,

Cu aripile împachetate

Înlăuntru,

Cu viziera zâmbetului

Coborâtă etanș peste față,

Pătrunde în iureșul luptei,

Se lasă-acostat cu măscări,

Împroșcat cu priviri,

Și chiar mângâiat

Pe platoșa rece a pielii

Sub care repulsia clocește

Îngerul exterminator.

N-am alergat niciodată după cuvinte,

Tot ce-am căutat

Au fost umbrele lor

Lungi, argintii,

Târâte de soare prin iarbă,

Împinse de lună pe mare;

Nu am vânat niciodată

Decât umbrele vorbelor –

E o foarte iscusită vânătoare

Învățată de la bătrâni

Care știu

Că din cuvânt

Nimic nu e mai de preț

Decât umbra

Și nu mai au umbră

Cuvintele care și-au vândut sufletul.

Aici să dormi,

În miros de hârtie

Scrisă cu greu

Și-abia pe înțeles,

Prea firav zeu din templul

Numit copilărie –

Jertfe întregi

Și sferturi de eres.

Aici să dormi,

Înmormântat în rime

Pe care nu mai poți

Să le auzi,

Sfânt fără voie

Și în întregime

Printre episcopi lași

Și îngeri cruzi.

Aici să dormi,

În pace și visând,

Apoteoza

Nu știu căror Iovi,

Trecut prin închisori

Și flăcări blând

Spre-un paradis

Din zahăr de cartofi.

Aici să dormi,

Mutat a doua oară,

Fie-ți țărâna literei ușoară.

Mi se mai coc

Lângă urechi

Astăzi perechi

Mâine deloc

Cireșe dulci

Copilărești

Tu încă ești

Ca și atunci

Ușor din umeri

Când te-ndoi

Foi de trifoi

Tu încă numeri

Tu încă-mi pui

Ca alteori

Cununi de flori

Pe sub gutui

Și pe sub pruni

Pe sub caiși

Cu ochii-nchiși

Tu încă-aduni

Luni și cu marți

Și joi cu vineri

De anii tineri

Să mă desparți

Cireșe port

Cercei de-o oară

Ce-mi înconjoară

Obrazul mort

Și cât de straniu

Cununi de flori

Maci și bujori

Îmi stau pe craniu.