Călcâiul vulnerabil, București: Editura pentru Literatură, 1966
Poezii selecționate
Din aventura de a fi cinstit
Învingător acasă mă întorc.
De câte generații am plecat?
Nu-mi amintesc și nu mai știu de unde.
Port aștrii toți cu mine să le-arăt
Grădina pentru care să-ncălzească,
Și munții-mi cer să-i duc înspre pământul
Pe care să-și zidească înălțimea.
Și păsările se rotesc și-ntreabă
Unde să-și pună cuibul, și nesfârșite turme
Vin după mine și așteaptă locul
Unde să stea și să se înmulțească.
Eu spun: „O clipă numai așteptați,
Locul de unde am plecat e-aproape,
O clipă încă, trebuie să fie
Un loc stabil, un singur loc stabil…”
Dar totul e fluid în jur. Eu caut
Și-s obosit de moarte și de mers,
Silit să port rigid în mine punctul
De sprijin pentru univers.
Sunt slabă probabil. Și ochii mi-s slabi.
Nu deosebesc culorile intermediare.
Pentru că se lasă iubită de crabi
Mi-e scârbă de mare.
Nu trec de hotarul albastru un pas
De teamă că n-o să mai știu să mă-ntorc,
Ca viermele-n mătase m-am retras
Și puritatea-n jurul meu o torc.
Vreau tonuri clare,
Vreau cuvinte clare,
Vreau mușchii vorbelor să-i simt cu palma,
Vreau să-nțeleg ce sunt, ce sunteți,
Delimitând perfect de râs sudalma.
Vreau tonuri clare,
Și culori în stare pură,
Vreau să-nțeleg, să simt, să văd,
Prefer acestei fericiri ambigue
În totul clar, îngrozitorul meu prăpăd.
Vreau tonuri clare,
Vreau să spun „fără-ndoială”
Și să nu mă îndoiesc cu toate c-aș avea răgaz,
Urăsc tranziția, mi se pare trivială
Adolescența strălucind de coșuri pe obraz.
Sunt slabă? Ochii mei sunt slabi?
Voi fi ridicolă în continuare?
Pentru că se lasă iubită de crabi
Mi-e scârbă de mare.
Renunț la milă greu ca la un viciu,
Cu milă sunt drogată de copil.
Alb înstelat de ridicol plâng
Lângă fricos, lângă învins, lângă umil.
Îi plâng pe proști și proștii mă înving,
Surâzători sub steaua mea sterilă.
De gingășie tot mai mult mă-ntunec
Și pier de umanism și milă.
Înduioșate mâini întind să mângâi
Fiare gonind spre mine hămesite,
Și-mi pare rău că n-o să mai sărut
Și botul care mă ucide.
Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni
Mi-au prins în țărnă rădăcini genunchii.
Și-mi trece viața încercând să-mi cresc
La capetele aripilor unghii.
Ar trebui să ne naștem bătrâni,
Să venim înțelepți,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să știm din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Și iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi și puternici s-ajungem la poarta creației,
Să trecem de ea și-n iubire intrând adolescenți
Să ne facem copii la nașterea fiilor noștri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăța să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu…
La început făgăduisem să tac, dar apoi, dimineața,
V-am văzut apărând cu cenușă în porți,
Semănând, cum se seamănă grâul, cenușa,
Și n-am mai putut, și-am strigat: Ce faceți? Ce faceți?
Pentru voi am nins toată noaptea deasupra orașului,
Pentru voi am albit toată noaptea; o, dacă
Ați pricepe ce greu e să ningi!
Aseară de cum v-ați culcat am ieșit în văzduh.
Era întuneric acolo și frig. Trebuia
Să zbor până-n punctul unic în care
Vidul rotește în jurul lui sorii și-i stinge
Și eu trebuia să mai pâlpâi o clipă în unghiul acela
Ca să mă-ntorc ningând printre voi.
Orice fulg l-am gândit, cântărit, încercat,
Modelat, lustruit cu privirea,
Și acum cad de somn și de oboseală am febră.
Vă privesc semănând praful focului mort
Peste alba mea operă și zâmbind vă destănui –
Or să vină ninsori mult mai mari după mine
Și tot albul din lume va ninge pe voi,
Încercați să pricepeți legea lui de pe-acuma,
Or să vină uriașe ninsori după noi,
Și nu veți avea destulă cenușă,
Și copiii de mici învăța-vor să ningă,
Și-o să-acopere albul slaba voastră tăgadă,
Și intra-va pământul în rotirea de stele
Ca un astru arzând de zăpadă.
Precum Racine, prea tânăr am plecat
Din auster și din naivitate,
Prea tânăr lunga mantă cenușie
Zâmbind mi-am azvârlit-o în trecut.
Aproape gol rămas în văzul lumii
Și fericit de trupul meu frumos,
Printre priviri ca printre spade lungi
Eu trec și-mi zdrențuiesc aureola.
Nu mi-e rușine, dar ades mi-e frig.
Nu-mi pare încă rău, dar duc în visuri
Severa poartă neagră-a mănăstirii
Și calda, lunga mantă cenușie
În care învelit, într-o chilie,
Și veșnic în inexistența mea,
Eu, sterp, neprihănit, să blestem cald
Deșertăciunea minunată-a lumii.
Dar – simți? – se despletește-n mine timpul
Și tot ce știu c-a fost va fi real:
M-așteaptă Fedra, regele și remușcarea
Că, tânăr, am plecat din Port-Royal.
Cuprins
• Darul • Întoarcerea • Știu puritatea • Din clipa… • Intoleranță • Părinții, • Carantină • Ora spitalelor • Eclipsa • Restul pe masă • Concert • Croaziere • Ar trebui • Torquato Tasso • Unde-i mândria? • Până la stele • În liniștea mare • Pastel • Suprafața apei • Cumințenia pământului • Fii înțelept • Flux • Autopastel • Din când în când • Elegie de dimineață • Vulcanii • Am crescut? • Dintr-un sat • Scherzo • Frunzele eu ți le-am dat • Se face noapte • Va veni o vreme • Amân mereu • Din auster și din naivitate
Referințe critice
„Ne este propusă o puritate ce depășește contactul originar și fraged cu lumea din jur pentru a se constitui într-o vârstă interioară dată de o opțiune decisă. E vorba de o vârstă absolută, căci această copilărie sau aceasta adolescența nu sunt fraze de tranziție, cu ritmuri umane eterne. […] Calcâiul vulnerabil e zona păstrată neatinsă – simbol al unei candori ce nu vrea să se piardă. Regimul de existentă al acestei tinereți spiritualizate este intransigentă și frenezia tragică. […] În viziunea de fermecătoare intoleranță a poetei complexitatea dialectică a vieții înseamnă alienare a însăși esenței umane. Nuanțele nu îmbogățesc o culoare, ci o alterează.” (Mircea Martin, Generație și creație, București: Editura pentru literatură, 1969)
„Poezia Anei Blandiana din Călcâiul vulnerabil se constituie ca discurs esențializat, echivalent acestei austerități a atitudinii, de o ,,rigiditate” de erou tragic. Deconcertantă prin simplitate, ea se transmite printr-o foarte clară trasare a desenului ideatic în spațiu aproape epurat de metafore. Înlăturând orice obscuritate, poeta se descoperă singură în fața ideii și pare că unicul său demers e acela de a vida o scenă, pentru ca în spațiul creat ,,mesajul” să poată suna nestingherit. Cele mai bune poeme dau această senzație de identificare a ideii cu o voce, suficientă pentru a o face convingătoare: ideea devine ea însăși ,,spațiu originar”, realizat astfel prin elevația ritmică a restituirii. Metafora nu mai este un ornament al discursului conceptual, ci, atât cât e utilizată, punctează doar un fel de situație simbolică, din care semnificația de natură intelectuală crește organic.” (Ion Pop, Poezia unei generații, Cluj-Napoca: Dacia, 1973)